Adina Enãchescu la 75

Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.

Zilele Editurii Perpessicius 2008

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

PARADOX la numarul 100!

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

Despre pierderea capului celui mai puternic

Sorina Crihană-Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Un gind pios

S-a stins din viata colegul si prietenul nostru, poetul si prozatorul
Gh. Duta-Miclosanu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, intr-un codru, linga izvoare, pe muntii racorosi pe care i-a iubit atit de frumos, din fascinantele lui povesti vinatoresti...
Membrii cenaclului Perpessicius si ai redactiei revistei Paradox

Regasirea radacinilor noastre

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare sectiune a volumului Dintr-un timp al regasirii, toate desprinse din Eclesiast, arata destul de explicit ca dincolo de poeziile sale sta un sens dat de raportarea autoarei la divinitate si traditie. Ar fi interesant de analizat optiunea pentru un fragment de text sau altul, insa nu am vrea sa oferim cititorului o interpretare ce ar putea sa-i restranga orizontul de asteptari limitandu-i receptarea, cel putin la prima lectura. Vom semnala, numai, cateva elemente de mare forta expresiva, atat prin ele insesi, cat si in relatie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinta, usor romantica probabil, dar si cu accente de factura simbolista, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, in primul rand rasura, trandafirii si floarea de maslin. Daca prima este salbatica si „libera“, aparent fragila, dar „aparandu-se“ de rau cu o multime de spini marunti si ascutiti, rozele sunt nobile, „pretioase“ si „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decat ai „rudei sarace“, rasura, ghimpi care il provoaca pe privitor (sau pe calator!) sa rupa floarea, sfidandu-i impotrivirea expusa cu superioritate si rafinament. In fine, floarea de maslin, de o puritate si o gingasie care contrasteaza cu „modestul“ fruct, atat de hranitor intr-un mediu ostil si arid, sugereaza acceptarea fara revolta (dar nu fara suferinta) a propriului destin, a propriei conditii, de a darui totul si a nu cere nimic in schimb. Acest arbust „umil“ incearca, prin „intermedierea“ asigurata in mod exemplar de curatia si frumusetea florii, sa se ridice de fapt pana la Cer, unindu-si - in conceptia promotorilor intoarcerii la natura, la simplicitatea in care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.

Floarea de rasura o intalnim la Goethe, dar e diferita de cea surprinsa in versurile Floricai Gh. Ceapoiu (si in pictura lui Nicolae Grigorescu), adica e purpurie, rosie, „zbatandu-se“ de durere si indignare, impotriva flacaului crud si impulsiv, care, indragostit, trece peste orice si o ia cu el contra vointei acesteia. Iata cum scrie autoarea noastra in cartea de fata: „Fecioara-ntre spini ne parea/ Sfioasa rasura-n gradina,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roza se-nclina.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoana s-o tina -/ ªi sfanta si dalba era/ A lumii suava regina.// Nectar auriu de la Stea,/ In veacuri ravnit de-o albina,/ Spre panza incet picura,/ Dar floarea,-n cereasca lumina,/ Fecioara-ntre sfinti ne parea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Daca nu am avea si noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiratie deosebita pentru Goethe, am afirma - exagerand un pic, dar fara a gresi - ca poemul Floricai Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de rasura, insa ceva mai frumos...

Nu insistam asupra trandafirilor. Exista o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii in vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitita in scopul obtinerii unei priviri nuantate asupra a ceea ce au in comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea si darzenia in fata mortii). Va lasam insa pe dv sa o faceti.

Floarea de maslin, de obicei sugerand pacea, linistea, resemnarea, in Dintr-un timp al regasirii este martora si partasa la cumplitul moment al rugaciunii lui Iisus Hristos in Gradina Ghetsimani. Poemul este exceptional si nu are nimic din duritatea si ravasirea scrierii cu acelasi subiect a lui Voiculescu. La acesta, maslinii - nici vorba de floare! - ar fi „dorit“, si ei, sa nu fie langa Mantuitor cand primeste „paharul“: „Deasupra fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii...“ (In Gradina Ghetsemani). In Floarea de Maslin: „Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea sub bolta-nlacrimata,/ Gradina Ghetsimani niciodata/ Nu-si mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea rascumparata,/ Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea pe coasta-nsangerata.// Sa mantuiasca sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pata,/ A fost aleasa-n geamatul divin/ O tinerete pururi ne-ntinata... -/ Simtea durerea Floarea de Maslin.“ (pag. 48)

Asadar, prin cele trei elemente-simbol (dar si altele: copacii, renasterea din primavara, samburii si sevele, gradina, crinii, castanii, salcamii, ciresii, frunza etc., si numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tacerea, vantul, ingerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu isi exprima circular ideea centrala: regasirea originii, a radacinilor noastre sacre, a caii rostuite de acestea, recunoasterea de sine in principiile fundamentale redescoperite si reafirmarea acestora, „imbogatite“ si transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne apartine fiecaruia si ne reprezinta intre semeni. Autoarea scrie cu talent si o tehnica tot mai bine stapanita, atat sonete, rondeluri, triolete, cat si poezie fara forma fixa. Va recomandam cu bucurie si caldura sa parcurgeti intregul volum - este, fara indoiala, o noua reusita editoriala.

Marcel Crihana

Iubirea trandafirilor: intre duiosia petalelor de roza

si durerea tulpinii purtand spinii

Victoria-Elena Milescu este mai curand poeta decat prozatoare sau eseista. Prin urmare, chiar si atunci cand scrie texte precum cele din volumul de fata, se foloseste mai mult de mijloacele de expresie specifice creatiei lirice. Proza ei este incarcata de metafore, iar enunturile au un ritm aproape cantabil. Amintirile si povestile ii sunt ca o scriitura in vers alb, iar eseurile, romantate toate, se adreseaza in primul rand sentimentului profund, „inimii“ si abia apoi ideii, gandului, mintii. Citez: „Eu sunt natura in bratele tandre ale spiritului, sunt penumbra in imbratisarea luminii cu intunericul, sunt jocul dureros al fericirii vietii in esenta ei, sunt hotarul dintre anotimpuri. Sunt iubire, frumusete, sunt bucurie si tristete, sunt lacrimi si dor, sunt amintirile ce in rastimpuri mor./ Eu? Sunt vraja trairii si resemnarea in fata trecerii, sunt balul tineretii, sunt vuietul marii si visul de pe coama muntelui. Sunt apa ce scalda interiorul insetat, sunt blanda batranete cu gandul posesiv al renasterii. Sunt cupa beatitudinii intr-o clipa de adevar, sunt efemerul ridicat o secunda in eternitate, sunt miracolul din sfanta inchinare. (Cine sunt eu?)“

Iubirea trandafirului este a patra aparitie semnata de aceeasi autoare la Editura Perpessicius, intr-o perioada relativ scurta (cam un an), dupa ªoapte si fiori, Ecoul, o speranta si Blanda taina a-ndurarii, superba antologie de poeme dedicate mamei. Aceasta colaborare frumoasa - si de acum statornica - se datoreaza, in mare masura, deciziei Sorinei Crihana-Dascalu de a pune in valoare, intr-o noua lumina, reusitele prezentelor feminine din cadrul cenaclurilor noastre si din paginile revistelor de cultura Paradox si Varste si trepte. Ei bine, alaturi de Florica Gh. Ceapoiu, Adina Enachescu, Maria Niculescu si altele, de la Bucuresti si Ramnicu-Valcea, Maria Gafton si Speranta Miron, de la Valea Marului si Galati, Victoria-Elena Milescu este reprezentativa, fara indoiala, pentru „pleiada“ de doamne ale condeiului din redactia noastra, un exemplu de feminitate si rafinament in literatura de azi.

O legenda persana, care poate ca sta la baza superbului mit universal al „pasarii-spin“, povesteste cum, la origini, trandafirul era numai alb si atat de pur incat nici o vietate nu indraznea sa se apropie de el. Dar, intr-o zi, o privighetoare

s-a indragostit de minunata floare. Curajoasa, si-a dorit mai presus de orice sa o cuprinda cu aripile, sa se stranga intre crengutele adorate - si, atunci, „imbratisarea“ a facut ca spinii sa-i strapunga pasarii inima si sa coloreze in rosu sangeriu petalele imaculate. Intregul Univers s-a cutremurat de soarta pasarii. Nimeni nu s-a intrebat insa ce a simtit, pentru pretul platit, trandafirul. Cat despre celalalt mit amintit, mult mai elevat, se spune ca exista o pasarica - una „cenusie si usor de trecut cu vederea“ (probabil tot o privighetoare!), „muta“ intreaga viata (asemenea lebedei, desigur!) si care, inainte de a muri, se arunca in spinii ascutiti ai unui rug de trandafiri (poate rasura...) si, in timp ce acestia o ucid, ea canta dumnezeieste. Un cantec unic si nobil, in care pasare si floare, dragoste si durere, viata si moarte se confunda. Sublim, fara indoiala, acesta este dat si de suferinta trandafirului care poarta spinii. Nu numai pasarea o iubeste pe floare, ci si floarea o iubeste pe pasare, ajutand-o sa-si ridice pana la ceruri cantecul sfant. De aceea, avem de-a face cu „pasarea-spin“. Nu vrem sa „increstinam“ legendele „pagane“ si, in consecinta, nu vom face nici o referire la coroana de spini a martiriului hristic sau la calitatea Fecioarei Maria de „Rosa Mystica“, dupa cum o numesc catolicii sau Paradisul lui Dante. De altfel, nici autoarea volumului de fata, de aceasta data, nu a scris in registru religios. Victoria-Elena Milescu, dupa ce il incanta cu duiosie pe trandafir, „de noapte-buna“, cu cateva dintre istorioarele celebre ale lumii avandu-l ca protagonist chiar pe el, leaga simbolul rozei, aici, de iubirea materna, relatia ei cu fiica si nepoata, stabilite in alta tara, pe de o parte si, pe de alta, de o semnificatie mai putin cunoscuta a trandafirului, aceea a confidentialitatii, a impartasirii unui mister sau a unei taine. Floarea, uscandu-se de dor, devine pentru o vreme prietenul drag al scriitoarei, din ce in ce mai drag, mai apropiat, ascultandu-i marturisirile si daruindu-i, fie si cateva clipe, o „oaza“ de liniste si tandrete necesare. „Secretul“ lor consta in teama ca instrainarea ei ca sotie, mama si bunica ar putea fi urmata de o singuratate a scriitoarei.

Caci, in fine, delicatul trandafir al Victoriei-Elena Milescu mai reprezinta si cartile semnate de catre aceasta. Cum notam deja, si cum sustine si editoarea, Sorina Crihana-Dascalu, ea este mai curand poeta - deci se raporteaza la foile de hartie ca la niste petale suave sau frunze fragede in primavara, a caror atingere mangaietoare o infioara, o sensibilizeaza, dar o si intristeaza. Asa cum nu-i vine sa creada ca pana si rozele mor, ea nu poate sa inteleaga de ce cartile, inchise in rafturi intunecate ale unor biblioteci uitate, „pier“ ca si cum nu ar fi existat niciodata. Este dezolant ca „Regina Florilor“ se ofileste, dar este sfasietor ca o opera ramane nepublicata sau este ignorata si distrusa.

Nu cunosc conjunctura in care a fost finalizata Iubirea trandafirului - povestirea, nu intreaga carte -, dar este cert ca autoarea a scris-o ca si cum ar fi ultima, de aceea poate ca are o incarcatura si afectiva, si spirituala, atat de mare. Este un cant de lebada (cu toate ca Victoria-Elena Milescu a creat multe alte pagini de valoare cel putin egala, daca nu mai bune!) sau un tril al „pasarii-spin“, ori al privighetorii indragostite - de dragoste, de viata -, care a facut posibila aparitia trandafirului rosu. Sunt multe alte mesaje - de sentiment si intelepciune - pe care le transmit scrierile volumului - dar ii lasam cititorului placerea descifrarii acestora. O felicitam pe autoare si speram, din tot sufletul, ca va veni curand la editura noastra cu o noua carte.

Marcel Crihana