7 martie: 28 ani de la trecerea în eternitate - Dumitru D. Panaitescu (1915-1983)

Se naşte la 22 iunie 1915. Scrie puţin faţă de capacitatea lui creatoare impresionantă şi publică şi mai puţin din propria-i operă. Cadru didactic universitar la Litere, de italiană şi franceză, a elaborat teza de doctorat intitulată Ramiro Ortiz, prietenul din Italia. Un fragment a fost publicat în "AUB, Literatură universală şi comparată", an XXII, nr. 1, 1973: 51-60.
În 1970, îi apare la Editura Eminescu lucrarea Carnet inactual 1 (Domeniul franco-italian), volum ce cuprinde o selecţie a eseurilor şi studiilor publicate între anii 1942-1947, în revistele: Vremea, Universul literar, Lumea 1946 sau Revista fundaţiilor; “pentru a întregi tabloul literaturii italiene”, notează autorul în Cuvânt înainte, a inclus în această carte şi studiile publicate de el în volumul colectiv Studii despre Dante (Bucureşti, E.L.U., 1965). Scrie aici şi despre Montaigne, Racine, Hugo, Balzac, Mistral, Rimbaud, Verlaine, Salvadore, Sabatier, Burchiello, Savonarola, Sannazzaro, Verri, Godoni, Parini, Manzoni, Pascoli, mulţi alţii.
A realizat numeroase traduceri (din italiană şi franceză).

Rămâne însă în istoria culturii şi literaturii, în primul rând, pentru îngrijirea şi editarea operei tatălui său.   
“A fost Perpessicius un scriitor norocos? [...] Cel mai mare noroc al scriitorului a fost acela de a fi avut un fiu (singurul) de mare caracter, Dumitru D. Panaitescu - “Miticuţă”, cum îi spuneau intimii -, care s-a dovedit pe deasupra şi un cercetător literar de elită şi un editor neîntrecut al scrierilor lui Perpessicius. Din nefericire, Parcele, întotdeauna grăbite când nu trebuie, au tăiat firul vieţii acestui om, în 7 martie 1983 şi, odată cu exodul lui la cele veşnice, ediţia Opere-lor perpessiciene, ajunsă la volumul XII (care a şi apărut în acel an) s-a întrerupt. Posteritatea lui Perpessicius nu a fost norocoasă decât până aici. Căci nici ediţiile selective, puse la punct în redacţia Editurii Minerva, a lui Andrei Roman (2 vol., 1986) şi a lui Tudor Păcuraru (3 vol., 1989-1990), nici antologia noastră din 1988, Perpessicius interpretat de... nu au avut cum fi ceea ce putea sã fie ediţia de Opere începutã de autor, în 1966, şi continuată, cât s-a putut, de către fiul său până în anul 1983.
Presupunând că editor s-ar găsi mai uşor, o editură care să-şi ia răspunderea unei ediţii opera omnia - la care Perpessicius ar avea dreptul, graţie serviciilor de rezonanţă unică aduse culturii române prin critica sa, precum şi prin cele 6 volume ale ediţiei Opere-lor lui Eminescu - s-ar găsi mai greu. Exemplul Editurii Minerva, care a şi început două dintre cele mai importante ediţii de acest tip - a lui G. Călinescu şi a lui Mircea Eliade - ar putea fi urmat şi de alte edituri, atât dintre cele de stat, cât şi dintre cele particulare. [...] Se înţelege că, pentru cei interesaţi orice sugestie este binevenită, însă mai importantă decât toate este schiţa ediţiei, aşa cum ne-a lăsat-o Dumitru D. Panaitescu, în continuarea volumelor apărute până în anul respectiv:

- Opere, 13 - Dictando divers, I (edit)
- Opere, 14 - Dictando divers, II (inedit)
- Opere, 15 - Memorial de ziaristică, 1 (edit)
- Opere, 16 - Memorial de ziaristică, 2 (inedit)
- Opere, 17 - Jurnal de lector, I (edit)
- Opere, 18 - Jurnal de lector, II (inedit)
- Opere, 19 - Menţiuni de istoriografie literară şi folclor
- Opere, 20 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I
- Opere, 21 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, II
- Opere, 22 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, III
- Opere, 23 - Lecturi intermitente
- Opere, 24 - De la Chateaubriand la Mallarmé
- Opere, 25 - Jurnal intim
- Opere, 26 - Diverse (Postume)
- Opere 27 - Corespondenţă
- Opere, 28 - Indici de nume; Bibliografie generală.

De aici trebuie să pornească orice ediţie Perpessicius care vizează nu atât începutul, cât continuarea. (Ţel, talent şi travaliu, Marcel Crihană, Opera lui Perpessicius, Editura “Perpessicius”, Bucureşti, 2001, p. 11).