Membri de onoare:
Dumitru Şt. Panaitescu PERPESSICIUS (1891-1971); Dumitru D. Panaitescu (1915-1983); Marcel Crihană (1942-2010); Ana-Aura Băbeanu (1954-2010); Dragomir Magdin (1946-2003); Gheorghe Duţă-Micloşanu (1930-2008);
Victoria-Elena Milescu (1938-2009); Ioan Nistor (1934-2006); Gheorghe Onea (1913-2007); Olimpiu Radu (1930-2008)
Membri fondatori:
Marcel Crihană, Adela Crihană, Sorina Crihană-Dascălu, Mircea Dascălu, Dumitru Dumitrică, Gheorghe Popescu-Ger, Dragomir Magdin, Ion Malancu, Diana Medan, Nicolae Mohorea-Corni, Constantin Mosor, Iulian Negrilă (Arad), Ioan Nistor, Ion C. Ştefan, Virgil Doca Vălmăreanu (Valea Mărului), Dionisie Duma (Tecuci), Maria Gafton (Valea Mărului), Vasile Sevastre Ghican (Tecuci), Ticu Lupuşor-Griviţa (Valencia, Spania), Speranţa Miron (Galaţi)

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

marți, 21 octombrie 2008

Adina Enãchescu la 75


Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.

marți, 14 octombrie 2008

Zilele Editurii Perpessicius 2008

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

joi, 2 octombrie 2008

PARADOX la numarul 100!

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

duminică, 31 august 2008

Despre pierderea capului celui mai puternic

Sorina Crihană-Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

joi, 21 august 2008

Un gind pios


S-a stins din viata colegul si prietenul nostru, poetul si prozatorul
Gh. Duta-Miclosanu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, intr-un codru, linga izvoare, pe muntii racorosi pe care i-a iubit atit de frumos, din fascinantele lui povesti vinatoresti...

Membrii cenaclului Perpessicius si ai redactiei revistei Paradox

luni, 21 iulie 2008


Regasirea radacinilor noastre

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare sectiune a volumului Dintr-un timp al regasirii, toate desprinse din Eclesiast, arata destul de explicit ca dincolo de poeziile sale sta un sens dat de raportarea autoarei la divinitate si traditie. Ar fi interesant de analizat optiunea pentru un fragment de text sau altul, insa nu am vrea sa oferim cititorului o interpretare ce ar putea sa-i restranga orizontul de asteptari limitandu-i receptarea, cel putin la prima lectura. Vom semnala, numai, cateva elemente de mare forta expresiva, atat prin ele insesi, cat si in relatie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinta, usor romantica probabil, dar si cu accente de factura simbolista, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, in primul rand rasura, trandafirii si floarea de maslin. Daca prima este salbatica si „libera“, aparent fragila, dar „aparandu-se“ de rau cu o multime de spini marunti si ascutiti, rozele sunt nobile, „pretioase“ si „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decat ai „rudei sarace“, rasura, ghimpi care il provoaca pe privitor (sau pe calator!) sa rupa floarea, sfidandu-i impotrivirea expusa cu superioritate si rafinament. In fine, floarea de maslin, de o puritate si o gingasie care contrasteaza cu „modestul“ fruct, atat de hranitor intr-un mediu ostil si arid, sugereaza acceptarea fara revolta (dar nu fara suferinta) a propriului destin, a propriei conditii, de a darui totul si a nu cere nimic in schimb. Acest arbust „umil“ incearca, prin „intermedierea“ asigurata in mod exemplar de curatia si frumusetea florii, sa se ridice de fapt pana la Cer, unindu-si - in conceptia promotorilor intoarcerii la natura, la simplicitatea in care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.

Floarea de rasura o intalnim la Goethe, dar e diferita de cea surprinsa in versurile Floricai Gh. Ceapoiu (si in pictura lui Nicolae Grigorescu), adica e purpurie, rosie, „zbatandu-se“ de durere si indignare, impotriva flacaului crud si impulsiv, care, indragostit, trece peste orice si o ia cu el contra vointei acesteia. Iata cum scrie autoarea noastra in cartea de fata: „Fecioara-ntre spini ne parea/ Sfioasa rasura-n gradina,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roza se-nclina.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoana s-o tina -/ ªi sfanta si dalba era/ A lumii suava regina.// Nectar auriu de la Stea,/ In veacuri ravnit de-o albina,/ Spre panza incet picura,/ Dar floarea,-n cereasca lumina,/ Fecioara-ntre sfinti ne parea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Daca nu am avea si noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiratie deosebita pentru Goethe, am afirma - exagerand un pic, dar fara a gresi - ca poemul Floricai Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de rasura, insa ceva mai frumos...

Nu insistam asupra trandafirilor. Exista o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii in vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitita in scopul obtinerii unei priviri nuantate asupra a ceea ce au in comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea si darzenia in fata mortii). Va lasam insa pe dv sa o faceti.

Floarea de maslin, de obicei sugerand pacea, linistea, resemnarea, in Dintr-un timp al regasirii este martora si partasa la cumplitul moment al rugaciunii lui Iisus Hristos in Gradina Ghetsimani. Poemul este exceptional si nu are nimic din duritatea si ravasirea scrierii cu acelasi subiect a lui Voiculescu. La acesta, maslinii - nici vorba de floare! - ar fi „dorit“, si ei, sa nu fie langa Mantuitor cand primeste „paharul“: „Deasupra fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii...“ (In Gradina Ghetsemani). In Floarea de Maslin: „Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea sub bolta-nlacrimata,/ Gradina Ghetsimani niciodata/ Nu-si mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea rascumparata,/ Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea pe coasta-nsangerata.// Sa mantuiasca sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pata,/ A fost aleasa-n geamatul divin/ O tinerete pururi ne-ntinata... -/ Simtea durerea Floarea de Maslin.“ (pag. 48)

Asadar, prin cele trei elemente-simbol (dar si altele: copacii, renasterea din primavara, samburii si sevele, gradina, crinii, castanii, salcamii, ciresii, frunza etc., si numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tacerea, vantul, ingerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu isi exprima circular ideea centrala: regasirea originii, a radacinilor noastre sacre, a caii rostuite de acestea, recunoasterea de sine in principiile fundamentale redescoperite si reafirmarea acestora, „imbogatite“ si transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne apartine fiecaruia si ne reprezinta intre semeni. Autoarea scrie cu talent si o tehnica tot mai bine stapanita, atat sonete, rondeluri, triolete, cat si poezie fara forma fixa. Va recomandam cu bucurie si caldura sa parcurgeti intregul volum - este, fara indoiala, o noua reusita editoriala.

Marcel Crihana