Regasirea radacinilor noastre

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare sectiune a volumului Dintr-un timp al regasirii, toate desprinse din Eclesiast, arata destul de explicit ca dincolo de poeziile sale sta un sens dat de raportarea autoarei la divinitate si traditie. Ar fi interesant de analizat optiunea pentru un fragment de text sau altul, insa nu am vrea sa oferim cititorului o interpretare ce ar putea sa-i restranga orizontul de asteptari limitandu-i receptarea, cel putin la prima lectura. Vom semnala, numai, cateva elemente de mare forta expresiva, atat prin ele insesi, cat si in relatie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinta, usor romantica probabil, dar si cu accente de factura simbolista, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, in primul rand rasura, trandafirii si floarea de maslin. Daca prima este salbatica si „libera“, aparent fragila, dar „aparandu-se“ de rau cu o multime de spini marunti si ascutiti, rozele sunt nobile, „pretioase“ si „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decat ai „rudei sarace“, rasura, ghimpi care il provoaca pe privitor (sau pe calator!) sa rupa floarea, sfidandu-i impotrivirea expusa cu superioritate si rafinament. In fine, floarea de maslin, de o puritate si o gingasie care contrasteaza cu „modestul“ fruct, atat de hranitor intr-un mediu ostil si arid, sugereaza acceptarea fara revolta (dar nu fara suferinta) a propriului destin, a propriei conditii, de a darui totul si a nu cere nimic in schimb. Acest arbust „umil“ incearca, prin „intermedierea“ asigurata in mod exemplar de curatia si frumusetea florii, sa se ridice de fapt pana la Cer, unindu-si - in conceptia promotorilor intoarcerii la natura, la simplicitatea in care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.

Floarea de rasura o intalnim la Goethe, dar e diferita de cea surprinsa in versurile Floricai Gh. Ceapoiu (si in pictura lui Nicolae Grigorescu), adica e purpurie, rosie, „zbatandu-se“ de durere si indignare, impotriva flacaului crud si impulsiv, care, indragostit, trece peste orice si o ia cu el contra vointei acesteia. Iata cum scrie autoarea noastra in cartea de fata: „Fecioara-ntre spini ne parea/ Sfioasa rasura-n gradina,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roza se-nclina.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoana s-o tina -/ ªi sfanta si dalba era/ A lumii suava regina.// Nectar auriu de la Stea,/ In veacuri ravnit de-o albina,/ Spre panza incet picura,/ Dar floarea,-n cereasca lumina,/ Fecioara-ntre sfinti ne parea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Daca nu am avea si noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiratie deosebita pentru Goethe, am afirma - exagerand un pic, dar fara a gresi - ca poemul Floricai Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de rasura, insa ceva mai frumos...

Nu insistam asupra trandafirilor. Exista o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii in vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitita in scopul obtinerii unei priviri nuantate asupra a ceea ce au in comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea si darzenia in fata mortii). Va lasam insa pe dv sa o faceti.

Floarea de maslin, de obicei sugerand pacea, linistea, resemnarea, in Dintr-un timp al regasirii este martora si partasa la cumplitul moment al rugaciunii lui Iisus Hristos in Gradina Ghetsimani. Poemul este exceptional si nu are nimic din duritatea si ravasirea scrierii cu acelasi subiect a lui Voiculescu. La acesta, maslinii - nici vorba de floare! - ar fi „dorit“, si ei, sa nu fie langa Mantuitor cand primeste „paharul“: „Deasupra fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii...“ (In Gradina Ghetsemani). In Floarea de Maslin: „Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea sub bolta-nlacrimata,/ Gradina Ghetsimani niciodata/ Nu-si mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea rascumparata,/ Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea pe coasta-nsangerata.// Sa mantuiasca sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pata,/ A fost aleasa-n geamatul divin/ O tinerete pururi ne-ntinata... -/ Simtea durerea Floarea de Maslin.“ (pag. 48)

Asadar, prin cele trei elemente-simbol (dar si altele: copacii, renasterea din primavara, samburii si sevele, gradina, crinii, castanii, salcamii, ciresii, frunza etc., si numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tacerea, vantul, ingerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu isi exprima circular ideea centrala: regasirea originii, a radacinilor noastre sacre, a caii rostuite de acestea, recunoasterea de sine in principiile fundamentale redescoperite si reafirmarea acestora, „imbogatite“ si transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne apartine fiecaruia si ne reprezinta intre semeni. Autoarea scrie cu talent si o tehnica tot mai bine stapanita, atat sonete, rondeluri, triolete, cat si poezie fara forma fixa. Va recomandam cu bucurie si caldura sa parcurgeti intregul volum - este, fara indoiala, o noua reusita editoriala.

Marcel Crihana

Iubirea trandafirilor: intre duiosia petalelor de roza

si durerea tulpinii purtand spinii

Victoria-Elena Milescu este mai curand poeta decat prozatoare sau eseista. Prin urmare, chiar si atunci cand scrie texte precum cele din volumul de fata, se foloseste mai mult de mijloacele de expresie specifice creatiei lirice. Proza ei este incarcata de metafore, iar enunturile au un ritm aproape cantabil. Amintirile si povestile ii sunt ca o scriitura in vers alb, iar eseurile, romantate toate, se adreseaza in primul rand sentimentului profund, „inimii“ si abia apoi ideii, gandului, mintii. Citez: „Eu sunt natura in bratele tandre ale spiritului, sunt penumbra in imbratisarea luminii cu intunericul, sunt jocul dureros al fericirii vietii in esenta ei, sunt hotarul dintre anotimpuri. Sunt iubire, frumusete, sunt bucurie si tristete, sunt lacrimi si dor, sunt amintirile ce in rastimpuri mor./ Eu? Sunt vraja trairii si resemnarea in fata trecerii, sunt balul tineretii, sunt vuietul marii si visul de pe coama muntelui. Sunt apa ce scalda interiorul insetat, sunt blanda batranete cu gandul posesiv al renasterii. Sunt cupa beatitudinii intr-o clipa de adevar, sunt efemerul ridicat o secunda in eternitate, sunt miracolul din sfanta inchinare. (Cine sunt eu?)“

Iubirea trandafirului este a patra aparitie semnata de aceeasi autoare la Editura Perpessicius, intr-o perioada relativ scurta (cam un an), dupa ªoapte si fiori, Ecoul, o speranta si Blanda taina a-ndurarii, superba antologie de poeme dedicate mamei. Aceasta colaborare frumoasa - si de acum statornica - se datoreaza, in mare masura, deciziei Sorinei Crihana-Dascalu de a pune in valoare, intr-o noua lumina, reusitele prezentelor feminine din cadrul cenaclurilor noastre si din paginile revistelor de cultura Paradox si Varste si trepte. Ei bine, alaturi de Florica Gh. Ceapoiu, Adina Enachescu, Maria Niculescu si altele, de la Bucuresti si Ramnicu-Valcea, Maria Gafton si Speranta Miron, de la Valea Marului si Galati, Victoria-Elena Milescu este reprezentativa, fara indoiala, pentru „pleiada“ de doamne ale condeiului din redactia noastra, un exemplu de feminitate si rafinament in literatura de azi.

O legenda persana, care poate ca sta la baza superbului mit universal al „pasarii-spin“, povesteste cum, la origini, trandafirul era numai alb si atat de pur incat nici o vietate nu indraznea sa se apropie de el. Dar, intr-o zi, o privighetoare

s-a indragostit de minunata floare. Curajoasa, si-a dorit mai presus de orice sa o cuprinda cu aripile, sa se stranga intre crengutele adorate - si, atunci, „imbratisarea“ a facut ca spinii sa-i strapunga pasarii inima si sa coloreze in rosu sangeriu petalele imaculate. Intregul Univers s-a cutremurat de soarta pasarii. Nimeni nu s-a intrebat insa ce a simtit, pentru pretul platit, trandafirul. Cat despre celalalt mit amintit, mult mai elevat, se spune ca exista o pasarica - una „cenusie si usor de trecut cu vederea“ (probabil tot o privighetoare!), „muta“ intreaga viata (asemenea lebedei, desigur!) si care, inainte de a muri, se arunca in spinii ascutiti ai unui rug de trandafiri (poate rasura...) si, in timp ce acestia o ucid, ea canta dumnezeieste. Un cantec unic si nobil, in care pasare si floare, dragoste si durere, viata si moarte se confunda. Sublim, fara indoiala, acesta este dat si de suferinta trandafirului care poarta spinii. Nu numai pasarea o iubeste pe floare, ci si floarea o iubeste pe pasare, ajutand-o sa-si ridice pana la ceruri cantecul sfant. De aceea, avem de-a face cu „pasarea-spin“. Nu vrem sa „increstinam“ legendele „pagane“ si, in consecinta, nu vom face nici o referire la coroana de spini a martiriului hristic sau la calitatea Fecioarei Maria de „Rosa Mystica“, dupa cum o numesc catolicii sau Paradisul lui Dante. De altfel, nici autoarea volumului de fata, de aceasta data, nu a scris in registru religios. Victoria-Elena Milescu, dupa ce il incanta cu duiosie pe trandafir, „de noapte-buna“, cu cateva dintre istorioarele celebre ale lumii avandu-l ca protagonist chiar pe el, leaga simbolul rozei, aici, de iubirea materna, relatia ei cu fiica si nepoata, stabilite in alta tara, pe de o parte si, pe de alta, de o semnificatie mai putin cunoscuta a trandafirului, aceea a confidentialitatii, a impartasirii unui mister sau a unei taine. Floarea, uscandu-se de dor, devine pentru o vreme prietenul drag al scriitoarei, din ce in ce mai drag, mai apropiat, ascultandu-i marturisirile si daruindu-i, fie si cateva clipe, o „oaza“ de liniste si tandrete necesare. „Secretul“ lor consta in teama ca instrainarea ei ca sotie, mama si bunica ar putea fi urmata de o singuratate a scriitoarei.

Caci, in fine, delicatul trandafir al Victoriei-Elena Milescu mai reprezinta si cartile semnate de catre aceasta. Cum notam deja, si cum sustine si editoarea, Sorina Crihana-Dascalu, ea este mai curand poeta - deci se raporteaza la foile de hartie ca la niste petale suave sau frunze fragede in primavara, a caror atingere mangaietoare o infioara, o sensibilizeaza, dar o si intristeaza. Asa cum nu-i vine sa creada ca pana si rozele mor, ea nu poate sa inteleaga de ce cartile, inchise in rafturi intunecate ale unor biblioteci uitate, „pier“ ca si cum nu ar fi existat niciodata. Este dezolant ca „Regina Florilor“ se ofileste, dar este sfasietor ca o opera ramane nepublicata sau este ignorata si distrusa.

Nu cunosc conjunctura in care a fost finalizata Iubirea trandafirului - povestirea, nu intreaga carte -, dar este cert ca autoarea a scris-o ca si cum ar fi ultima, de aceea poate ca are o incarcatura si afectiva, si spirituala, atat de mare. Este un cant de lebada (cu toate ca Victoria-Elena Milescu a creat multe alte pagini de valoare cel putin egala, daca nu mai bune!) sau un tril al „pasarii-spin“, ori al privighetorii indragostite - de dragoste, de viata -, care a facut posibila aparitia trandafirului rosu. Sunt multe alte mesaje - de sentiment si intelepciune - pe care le transmit scrierile volumului - dar ii lasam cititorului placerea descifrarii acestora. O felicitam pe autoare si speram, din tot sufletul, ca va veni curand la editura noastra cu o noua carte.

Marcel Crihana