Despre Cartea de Onoare a cenaclului

Trebuie sa-i raspund, indirect, unuia dintre vizitatorii anonimi ai blogului. Cartea de Onoare a cenaclului nu contine poze (si nu am postat imagini de la biblioteca in loc de texte, desi pentru unii, care se uita numai pe poze si citesc numai titluri, ar fi mai bine!), ci citeva insemnari ale unor oameni de cultura care au trecut pe la atelierul de creatie Perpessicius in cei 38 ani de existenta. Si unde se pare ca se intimplau, in pofida neprieteniilor de diverse orientari, fapte CULTURALE si inainte de 1989.
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu

Despre „paternitatea“ ideilor

Sorina Crihană-Dascălu

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...