Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!

Editorial Vârste şi trepte 4

Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

Adina Enãchescu la 75

Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.

Zilele Editurii Perpessicius 2008

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

PARADOX la numarul 100!

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

Despre pierderea capului celui mai puternic

Sorina Crihană-Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Un gind pios

S-a stins din viata colegul si prietenul nostru, poetul si prozatorul
Gh. Duta-Miclosanu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, intr-un codru, linga izvoare, pe muntii racorosi pe care i-a iubit atit de frumos, din fascinantele lui povesti vinatoresti...
Membrii cenaclului Perpessicius si ai redactiei revistei Paradox

Regasirea radacinilor noastre

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare sectiune a volumului Dintr-un timp al regasirii, toate desprinse din Eclesiast, arata destul de explicit ca dincolo de poeziile sale sta un sens dat de raportarea autoarei la divinitate si traditie. Ar fi interesant de analizat optiunea pentru un fragment de text sau altul, insa nu am vrea sa oferim cititorului o interpretare ce ar putea sa-i restranga orizontul de asteptari limitandu-i receptarea, cel putin la prima lectura. Vom semnala, numai, cateva elemente de mare forta expresiva, atat prin ele insesi, cat si in relatie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinta, usor romantica probabil, dar si cu accente de factura simbolista, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, in primul rand rasura, trandafirii si floarea de maslin. Daca prima este salbatica si „libera“, aparent fragila, dar „aparandu-se“ de rau cu o multime de spini marunti si ascutiti, rozele sunt nobile, „pretioase“ si „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decat ai „rudei sarace“, rasura, ghimpi care il provoaca pe privitor (sau pe calator!) sa rupa floarea, sfidandu-i impotrivirea expusa cu superioritate si rafinament. In fine, floarea de maslin, de o puritate si o gingasie care contrasteaza cu „modestul“ fruct, atat de hranitor intr-un mediu ostil si arid, sugereaza acceptarea fara revolta (dar nu fara suferinta) a propriului destin, a propriei conditii, de a darui totul si a nu cere nimic in schimb. Acest arbust „umil“ incearca, prin „intermedierea“ asigurata in mod exemplar de curatia si frumusetea florii, sa se ridice de fapt pana la Cer, unindu-si - in conceptia promotorilor intoarcerii la natura, la simplicitatea in care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.

Floarea de rasura o intalnim la Goethe, dar e diferita de cea surprinsa in versurile Floricai Gh. Ceapoiu (si in pictura lui Nicolae Grigorescu), adica e purpurie, rosie, „zbatandu-se“ de durere si indignare, impotriva flacaului crud si impulsiv, care, indragostit, trece peste orice si o ia cu el contra vointei acesteia. Iata cum scrie autoarea noastra in cartea de fata: „Fecioara-ntre spini ne parea/ Sfioasa rasura-n gradina,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roza se-nclina.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoana s-o tina -/ ªi sfanta si dalba era/ A lumii suava regina.// Nectar auriu de la Stea,/ In veacuri ravnit de-o albina,/ Spre panza incet picura,/ Dar floarea,-n cereasca lumina,/ Fecioara-ntre sfinti ne parea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Daca nu am avea si noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiratie deosebita pentru Goethe, am afirma - exagerand un pic, dar fara a gresi - ca poemul Floricai Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de rasura, insa ceva mai frumos...

Nu insistam asupra trandafirilor. Exista o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii in vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitita in scopul obtinerii unei priviri nuantate asupra a ceea ce au in comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea si darzenia in fata mortii). Va lasam insa pe dv sa o faceti.

Floarea de maslin, de obicei sugerand pacea, linistea, resemnarea, in Dintr-un timp al regasirii este martora si partasa la cumplitul moment al rugaciunii lui Iisus Hristos in Gradina Ghetsimani. Poemul este exceptional si nu are nimic din duritatea si ravasirea scrierii cu acelasi subiect a lui Voiculescu. La acesta, maslinii - nici vorba de floare! - ar fi „dorit“, si ei, sa nu fie langa Mantuitor cand primeste „paharul“: „Deasupra fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii...“ (In Gradina Ghetsemani). In Floarea de Maslin: „Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea sub bolta-nlacrimata,/ Gradina Ghetsimani niciodata/ Nu-si mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea rascumparata,/ Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea pe coasta-nsangerata.// Sa mantuiasca sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pata,/ A fost aleasa-n geamatul divin/ O tinerete pururi ne-ntinata... -/ Simtea durerea Floarea de Maslin.“ (pag. 48)

Asadar, prin cele trei elemente-simbol (dar si altele: copacii, renasterea din primavara, samburii si sevele, gradina, crinii, castanii, salcamii, ciresii, frunza etc., si numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tacerea, vantul, ingerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu isi exprima circular ideea centrala: regasirea originii, a radacinilor noastre sacre, a caii rostuite de acestea, recunoasterea de sine in principiile fundamentale redescoperite si reafirmarea acestora, „imbogatite“ si transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne apartine fiecaruia si ne reprezinta intre semeni. Autoarea scrie cu talent si o tehnica tot mai bine stapanita, atat sonete, rondeluri, triolete, cat si poezie fara forma fixa. Va recomandam cu bucurie si caldura sa parcurgeti intregul volum - este, fara indoiala, o noua reusita editoriala.

Marcel Crihana

Iubirea trandafirilor: intre duiosia petalelor de roza

si durerea tulpinii purtand spinii

Victoria-Elena Milescu este mai curand poeta decat prozatoare sau eseista. Prin urmare, chiar si atunci cand scrie texte precum cele din volumul de fata, se foloseste mai mult de mijloacele de expresie specifice creatiei lirice. Proza ei este incarcata de metafore, iar enunturile au un ritm aproape cantabil. Amintirile si povestile ii sunt ca o scriitura in vers alb, iar eseurile, romantate toate, se adreseaza in primul rand sentimentului profund, „inimii“ si abia apoi ideii, gandului, mintii. Citez: „Eu sunt natura in bratele tandre ale spiritului, sunt penumbra in imbratisarea luminii cu intunericul, sunt jocul dureros al fericirii vietii in esenta ei, sunt hotarul dintre anotimpuri. Sunt iubire, frumusete, sunt bucurie si tristete, sunt lacrimi si dor, sunt amintirile ce in rastimpuri mor./ Eu? Sunt vraja trairii si resemnarea in fata trecerii, sunt balul tineretii, sunt vuietul marii si visul de pe coama muntelui. Sunt apa ce scalda interiorul insetat, sunt blanda batranete cu gandul posesiv al renasterii. Sunt cupa beatitudinii intr-o clipa de adevar, sunt efemerul ridicat o secunda in eternitate, sunt miracolul din sfanta inchinare. (Cine sunt eu?)“

Iubirea trandafirului este a patra aparitie semnata de aceeasi autoare la Editura Perpessicius, intr-o perioada relativ scurta (cam un an), dupa ªoapte si fiori, Ecoul, o speranta si Blanda taina a-ndurarii, superba antologie de poeme dedicate mamei. Aceasta colaborare frumoasa - si de acum statornica - se datoreaza, in mare masura, deciziei Sorinei Crihana-Dascalu de a pune in valoare, intr-o noua lumina, reusitele prezentelor feminine din cadrul cenaclurilor noastre si din paginile revistelor de cultura Paradox si Varste si trepte. Ei bine, alaturi de Florica Gh. Ceapoiu, Adina Enachescu, Maria Niculescu si altele, de la Bucuresti si Ramnicu-Valcea, Maria Gafton si Speranta Miron, de la Valea Marului si Galati, Victoria-Elena Milescu este reprezentativa, fara indoiala, pentru „pleiada“ de doamne ale condeiului din redactia noastra, un exemplu de feminitate si rafinament in literatura de azi.

O legenda persana, care poate ca sta la baza superbului mit universal al „pasarii-spin“, povesteste cum, la origini, trandafirul era numai alb si atat de pur incat nici o vietate nu indraznea sa se apropie de el. Dar, intr-o zi, o privighetoare

s-a indragostit de minunata floare. Curajoasa, si-a dorit mai presus de orice sa o cuprinda cu aripile, sa se stranga intre crengutele adorate - si, atunci, „imbratisarea“ a facut ca spinii sa-i strapunga pasarii inima si sa coloreze in rosu sangeriu petalele imaculate. Intregul Univers s-a cutremurat de soarta pasarii. Nimeni nu s-a intrebat insa ce a simtit, pentru pretul platit, trandafirul. Cat despre celalalt mit amintit, mult mai elevat, se spune ca exista o pasarica - una „cenusie si usor de trecut cu vederea“ (probabil tot o privighetoare!), „muta“ intreaga viata (asemenea lebedei, desigur!) si care, inainte de a muri, se arunca in spinii ascutiti ai unui rug de trandafiri (poate rasura...) si, in timp ce acestia o ucid, ea canta dumnezeieste. Un cantec unic si nobil, in care pasare si floare, dragoste si durere, viata si moarte se confunda. Sublim, fara indoiala, acesta este dat si de suferinta trandafirului care poarta spinii. Nu numai pasarea o iubeste pe floare, ci si floarea o iubeste pe pasare, ajutand-o sa-si ridice pana la ceruri cantecul sfant. De aceea, avem de-a face cu „pasarea-spin“. Nu vrem sa „increstinam“ legendele „pagane“ si, in consecinta, nu vom face nici o referire la coroana de spini a martiriului hristic sau la calitatea Fecioarei Maria de „Rosa Mystica“, dupa cum o numesc catolicii sau Paradisul lui Dante. De altfel, nici autoarea volumului de fata, de aceasta data, nu a scris in registru religios. Victoria-Elena Milescu, dupa ce il incanta cu duiosie pe trandafir, „de noapte-buna“, cu cateva dintre istorioarele celebre ale lumii avandu-l ca protagonist chiar pe el, leaga simbolul rozei, aici, de iubirea materna, relatia ei cu fiica si nepoata, stabilite in alta tara, pe de o parte si, pe de alta, de o semnificatie mai putin cunoscuta a trandafirului, aceea a confidentialitatii, a impartasirii unui mister sau a unei taine. Floarea, uscandu-se de dor, devine pentru o vreme prietenul drag al scriitoarei, din ce in ce mai drag, mai apropiat, ascultandu-i marturisirile si daruindu-i, fie si cateva clipe, o „oaza“ de liniste si tandrete necesare. „Secretul“ lor consta in teama ca instrainarea ei ca sotie, mama si bunica ar putea fi urmata de o singuratate a scriitoarei.

Caci, in fine, delicatul trandafir al Victoriei-Elena Milescu mai reprezinta si cartile semnate de catre aceasta. Cum notam deja, si cum sustine si editoarea, Sorina Crihana-Dascalu, ea este mai curand poeta - deci se raporteaza la foile de hartie ca la niste petale suave sau frunze fragede in primavara, a caror atingere mangaietoare o infioara, o sensibilizeaza, dar o si intristeaza. Asa cum nu-i vine sa creada ca pana si rozele mor, ea nu poate sa inteleaga de ce cartile, inchise in rafturi intunecate ale unor biblioteci uitate, „pier“ ca si cum nu ar fi existat niciodata. Este dezolant ca „Regina Florilor“ se ofileste, dar este sfasietor ca o opera ramane nepublicata sau este ignorata si distrusa.

Nu cunosc conjunctura in care a fost finalizata Iubirea trandafirului - povestirea, nu intreaga carte -, dar este cert ca autoarea a scris-o ca si cum ar fi ultima, de aceea poate ca are o incarcatura si afectiva, si spirituala, atat de mare. Este un cant de lebada (cu toate ca Victoria-Elena Milescu a creat multe alte pagini de valoare cel putin egala, daca nu mai bune!) sau un tril al „pasarii-spin“, ori al privighetorii indragostite - de dragoste, de viata -, care a facut posibila aparitia trandafirului rosu. Sunt multe alte mesaje - de sentiment si intelepciune - pe care le transmit scrierile volumului - dar ii lasam cititorului placerea descifrarii acestora. O felicitam pe autoare si speram, din tot sufletul, ca va veni curand la editura noastra cu o noua carte.

Marcel Crihana

Până după vacanţă...

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.


Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.



Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).


Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

Despre „paternitatea“ ideilor

Sorina Crihană-Dascălu

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...

Despre integrarea europeană

În inima „bătrânului continent“

Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi

Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ

Premiile revistei „Vârste şi trepte“, ale cenaclului „Perpessicius-Crihană“ şi ale echipei de promovare
a valorii vălmărenilor - 2008

Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR

Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...