Despre Cartea de Onoare a cenaclului

Trebuie sa-i raspund, indirect, unuia dintre vizitatorii anonimi ai blogului. Cartea de Onoare a cenaclului nu contine poze (si nu am postat imagini de la biblioteca in loc de texte, desi pentru unii, care se uita numai pe poze si citesc numai titluri, ar fi mai bine!), ci citeva insemnari ale unor oameni de cultura care au trecut pe la atelierul de creatie Perpessicius in cei 38 ani de existenta. Si unde se pare ca se intimplau, in pofida neprieteniilor de diverse orientari, fapte CULTURALE si inainte de 1989.
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu

Lansari la Biblioteca Metropolitana Dimitrie Cantemir

 

Asa cum v-am anuntat deja, va invitam la prima intalnire a membrilor cenaclului Perpessicius la Biblioteca Metropolitana Dimitrie Cantemir.
Va postam inca o data adresa:

Strada Viitorului, Nr. 52

Sectorul 2

Telefon 021 539.65.02

cd_bmb@yahoo.com

filiala_dc@bmms.ro

Mijloace de transport în comun

Staţia Piaţa Gemeni

Tramvai: 16

Autobuze: 133,135, 226,785

Troleibuze: 79, 86

Vor avea loc lansarile cartilor Laguna albastra de Maria Niculescu si De ce nu sunt ateu de Cristian Mihai Pomohaci. Organizatorii v-au pregatit si numeroase surprize. 

Va asteptam!

Schimbare locatie atelier

Incepand cu luna noiembrie, atelierul de creatie Perpessicius isi va desfasura activitatea la Biblioteca Metropolitana Dimitrie Cantemir, in ultima vineri a fiecarei luni, de la ora 16.00.

In celelalte zile de vineri, sunt intalniri de redactie la sediul din Bdul 1 Decembrie 1918, ora 17.00.

Vom discuta amanunte despre programul nostru in a doua parte a intalnirii din 8 noiembrie, ora 16.00, cand avem lansarea cartii De ce nu sunt ateu de Cristian Mihai Pomohaci - eveniment la care ne-am bucura sa puteti participa!

De Sf. Dimitrie

De Sfintii Dimitrie, pe 26 si 27 octombrie, ii comemoram si noi pe cei doi Perpessicius: Dumitru St. Panaitescu, tatal si Dumitru D. Panaitescu, fiul.
Speram ca, alaturi de Sfinti, ei doi si mentorul nostru, Marcel Crihana, vegheaza la destinul editurii, atelierului de creatie si revistei ai caror patroni spirituali sunt.
Il pomenim astazi, de asemenea, pe Dimitrie Cantemir, cel care a dat numele bibliotecii unde ne vom intalni pentru desfasurarea unora dintre atelierele Perpessicius.
Azi, la 17.00, va invitam la Biblioteca Metropolitana Dimitrie Cantemir pe toti cei care doriti sa fiti alaturi de noi. Printre altele, va fi prezentata acolo cartea colegului nostru, Cristian Pomohaci, Oglinda, aparuta la Editura Perpessicius.
Vineri, ne vedem la cenaclul de acasa, in biblioteca profesorului Marcel Crihana, tot de la 17.00.
In legatura cu urmatoarele activitati ale Zilelor Editurii, veti fi anuntati in timp util.

Noi aparitii la Editura Perpessicius

La Editura Perpessicius, au aparut cartile: Apocalipsa despartirii noastre de Cezar-Mihail Bucur (versuri), Tatuajele unui misogin de Sandu Stefanescu (versuri si proza, partial bilingva, romana-franceza) si Laguna albastra de Maria Niculescu (rondeluri, sonete, sonete in acrostih).
Se afla sub tipar: Caviarul cainelui de lupte de Serban Margineanu (proza politista).
Acestea vor fi lansate in cadrul Zilelor Editurii, respectiv al atelierului de creatie Perpessicius.

Expozitie Lucian Sacrieru-Dragomir

Zilele Bucurestiului

Zilele Bucurestiului incep pe 12 septembrie si se termina pe 20 septembrie, iar Primaria Capitalei a facut deja programul pentru a serba fiecare dintre aceste zile intr-un mod deosebit.

PROGRAMUL ZILELOR BUCURESTIULUI

12 Septembrie – ora 10:00 – Parcul Herastrau: Carnavalul Copiilor, care va avea loc in fiecare zi pina la orele 16:00.

• Muzeul Literaturii Romane gazduieste o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti ne prezinta o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica,
• Muzeul Taranului Roman va adaposti (luni, 14 septembrie, de la orele 20:00) Gala Filmului – Bucurestiul Interzis,
• Muzeul Municipiului Bucuresti organizeaza (pe 17 septembrie), in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”,
• Si tot MMB organizeaza (pe 18 septembrie), in Parcul Herastrau, lansarea colitei filatelice aniversare “Bucuresti 550”
• Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” ne asteapta in Pasajul Universitatii (vineri, 18 septembrie),
• Biblioteca Metropolitana gazduieste simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar
• Sala de Marmura de la Cercul Militar v-a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie ( pe 20 septembrie, de la orele 17:00).

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie – Noaptea alba a Bucurestilor – nu mai putin de 12 muzee si institutii ne asteapta cu portile deschise pina la orele 3 dimineata:

• Muzeul George Enescu
• Muzeul National de Arta al Romaniei
• Muzeul de Geologie
• Muzeul National de Istorie
• Muzeul Literaturii Romane
• Muzeul Municipiului Bucuresti
• Muzeul de Arta Vasile Grigore
• Muzeul Hartilor Vechi
• Muzeul National de Arta Contemporana
• Palatul Curtea Veche
• Observatorul Astronomic
• Muzeul Militar National


Arcul de Triumf va fi deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

Teatrele bucurestene vor pune in scena spectacole gratuite pe 19 si 20 septembrie, dupa cum urmeaza:

• Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice (ora 19:00)
• Teatrul Bulandra – Parcul Bazilescu – A douasprezecea noapte (ora 20)
• Teatrul Nottara – Sala George Constantin, 19 sept – Doi pe o banca (19:30)
• Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe (ora 19:00)
• Teatrul Mic – Parcul Sebastian, 19 sept – Se joaca pe gaura cheii (ora 20:00)
• Teatrul de Comedie – Sala Studio – Domnisoara Iulia (ora 19:30)
• Teatrul de Comedie – Sala Mare, 19 sept – Sunt un orb (ora 19:00) - Sala Mare, 20 sept – Poker (ora 19:00)
• Teatrul Tandarica – sediu, 19 sept - Cenusareasa (ora 11:00)
• Teatrul Tandarica – Parcul Sebastian, 19 sept – Pacala (ora 10:00)
• Teatrul Ion Creanga – Piata Constitutiei, 19 sept – Palaria cu surprize (ora 11:00)
• Teatrul evreiesc de stat – Parcul Titanii, 19 sept – Care de asi cu valet (ora 20 :00)
• Teatrul C. Tanase – Teatrul de vara Herastrau – Nimic despre papagali (ora 20 :00)
• Teatrul Excelsior – Parcul Titanii, 19 sept – Vacanta vesela (ora 10:00)
• Teatrul Metropolis – sediu, 19 sept – Zaruri si carti (ora 20:00)
• Teatrul Masca - Bucurestii Noi, 19 sept – Gardienii se intorc (ora 20:00)
- Bd. Uverturii, 20 sept – Prostia omeneasca (ora 11:30)
• Opera Comica pentru Copii – Piata Constitutiei, 20 sept – Balul Ispravnicesei (ora 11:00)

Intre 12 si 20 septembrie, Teatrul National Bucuresti gazduieste, la Galeria etaj III-IV, o expozitie de fotografie realizata in colaborare cu Ambasada Republicii Populare Chineze si MNAC – Caleidoscopul Chinei – Stilul de viata contemporan al chinezilor.

Seara zilei de 12 septembrie va fi incununata cu un spectacol care va arata in termeni metaforici geneza Bucurestiului. Evenimentul, organizat sub “bagheta” ARCUB, va avea loc in Piata Constitutiei si va incepe la orele 20:30.

Toata saptamina aniversara Centrul Istoric va fi din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. Strada Carada va fi locul in care ne vom bucura de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani renumiti si de un tirg de produse realizate manual - toate sunt posibile cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate se alatura Zilelor Bucurestiului cu un program cultural de exceptie, finantat din fonduri proprii.

• Ulita Traditiei si Mestesugului – Parcul Herastrau
• Fanfara Studentilor de la Conservator – Parcul Herastrau
• Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga) – Teatrul de vara Herastrau, 13 sept (ora 22:30)
• Spectacol de dansuri de societate – Teatrul de vara Herastrau, 16 sept (ora 20:30)
• Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) – Teatrul de vara Herastrau, 17 sept (ora 20:30)

ATRCN a pregatit si o prezentare de moda realizata de creatori romani, ce va avea loc la acelasi Teatru de vara din Herastrau, pe 15 septembrie, incepind cu ora 20:30.

Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita vor sustine un concert unic, de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, pe data de 19 septembrie, de la orele 21:00 – manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila .

Obiceiurile populare romanesti si imaginile Bucurestiului de alta data nu vor lipsi. Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti va organiza zilnic, intre 12 si 20 septembrie, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari.

CCVTC a pregatit, in aceeasi locatie, o parada a costumelor de epoca (12, 13, 18, 19, 20 septembrie) si o plimbare cu trasura pe Bulevardul Unirii (12, 13, 18, 19, 20 septembrie).

Nu vor lipsi fanfara si celebra bataie cu flori “la sosea” - in Piata Constitutiei pe 12 septembrie, de la ora 17:00.
Programele artistice organizate de CCVTC se vor tine lant:

• Seara Romaneasca – Piata Constitutiei, 18 sept (ora 18:45)
• Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni) – Piata Constitutiei, 19 sept (ora 12:00)
• Spectacol de minoritati (italieni, polonezi, aromani si germani) – Piata Constitutiei, 20 sept (ora 12:00)

Si pentru ca unora le place jazz-ul, ARCUB ne invita pe 19 septembrie, de la orele 20:30, in Piata George Enescu, la un concert Florin Niculescu cvintet.

Holul Primariei Municipiului Bucuresti va fi – in perioada 15-20 septembrie – gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu.

Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care implineste 100 de ani de existenta, organizeaza pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

muzica veche romaneasca

Dragi prieteni,

Avem bucuria sa va invitam la un concert de muzica veche romaneasca sustinut de formatia " Trei parale", in ziua de joi, 10 septembrie, de la ora 20.00, in clubul Green Hours (Calea Victoriei nr. 120).

Propunerea pe care " Trei parale" v-o face prin acest concert este o incursiune muzicala prin lumea hanurilor, a carciumilor, si a mahalalelor din Bucurestii mijlocului de secol XIX.

Formatia grupeaza tineri oraseni atrasi de muzicile vechi specifice spatiului carpatic, alaturand muzicilor traditionale romanesti si pe cele ale altor etnii ce traiesc aici (evrei, maghiari, tigani).

Principalul responsabil de conceptia formatiei este Florin Iordan (fluiere, cobza) etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman. Acesta si-a castigat o bogata cunoastere a muzicilor traditionale romanesti prin multiple cercetari de teren pe care le-a facut in lungul si-n latul tarii. Ii sta alaturi Daniel Pop (voce, fluiere, percutie) muzician cu o bogata experienta in cantarea muzicilor vechi. Ceilalti doi membrii ai formatiei sunt Beatrice Iordan (voce, cobza) si Dinu Petrescu (percutie).

Medieval Praxis events and more	Laurentiu Constantin Palatul Universul str. Brezoianu 23-25, et. 4, s. 1, Bucuresti Tel: 031.710.03.22. 0721. 701. 808. Email: laurentiu@medievalpraxis.ro

Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!

Editorial Vârste şi trepte 4

Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!

Până după vacanţă...

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.


Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.



Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).


Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

primul numar Varste si trepte

A aparut, in sfarsit, primul numar din seria noua a revistei de cultura VARSTE SI TREPTE. Lansat in preajma Craciunului, langa bradul impodobit, a constituit unul dintre cele mai frumoase daruri facute valmarenilor cu ocazia sarbatorilor de iarna 2007, de catre echipa editoriala: prof.univ.dr. Marcel Crihana, editor senior, Sorina Dascalu, consultant comunicare/PR/media, Mircea Dascalu, consultant design/dtp, Virgil Doca Valmareanu, editor-coordonator, Maria Gafton, redactor-sef si ceilalti membri ai redactiei: Speranta Miron, Geta Doca, Panaintita Batros, Rebeca Dascalu, Viorel Munteanu, Alexandru Gafton, Iulian Varlan, Costica Costea, Vasile Curteanu, Catalin Petcu, Dan Doca. Veti putea citi si on-line revista, pe site-ul www.primariavaleamarului.ro.
Asteptam mesajele dv la redactie si, desigur, propuneri privind continutul revistei.

Multumim, pentru sprijinul acordat, reprezentantilor Editurii Perpessicius din Bucuresti.

colaborare diaspora

Buna ziua !
Sunt scriitoarea Nusa Ilisie . Imi face o placere deosebita sa va anunt apropiata aparitie on-line a revistei LETRAS RUMANAS , publicatie in limba spaniola a scriitorilor romani . Revista este initiata de un grup de romani care traiesc -ori s-au stabilit -in Spania si tarile sud-americane si este sustinuta de organizatii de romani din tari de limba spaniola .Revista LETRAS RUMANAS isi propune sa contribuie atat la promovarea literaturii romane in spatiul de cultura ibero-american cat si cunoasterea mai buna a scriitorilor de origina romana care scriu si in limba spaniola
Obiectivul ei consta in valorificarea creatiei literare romanesti prin prezentarea acesteia intr-o limba de larga circulatie . In vederea acestei aparitii , suntem interesati de contacte cu autori romani care au creatii traduse in limba spaniola sau scriu direct in limba spaniola ; solicitarea se adreseaza tuturor autorilor romani , indiferent de locul de domiciliu si de genul literar adoptat .
De asemenea , ne pregatim sa deschidem si revista on-line CURTILE DORULUI , care va fi o revista completa scrisa numai in limba romana , unde , ca romani din Spania , dorim sa reflectam puntile de legatura din romanii aflati in toate regiunile lumii . Pentru aceasta publicatie , asteptam orice fel de materiale , din partea oricui doreste si are ceva de spus .

Doresc sa mentinem legaturi stranse si sa colaboram impreuna la afirmarea identitatii noastre culturale .
Asteptam cu placere si interes raspunsurile Dvs. ca si articolele si creatiile pe care ni le incredintati.
Cu stima,
NUSA ILISIE , editor

--
LETRAS RUMANAS o revista literaturii romane in spaniola
e-mail : letras.rumanas@gmail.com

carte si revista religioasa la SIBIU

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR),
Ediţia a VIII-a, Sibiu, 18-21 octombrie 2007

Programul manifestărilor

JOI, 18 OCTOMBRIE 2007
-13,00 - DESCHIDEREA OFICIALĂ A TÂRGULUI
-17,00 - Lansarea volumului „Polemici Ortodoxe” de Florian Bichir (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
- Lansarea cărţii „Porţile Cerului” a pr. Constantin Necula (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
-18,00 - Dezbaterea cu tema „Biserica şi presa în contextul lumii moderne”
(dezbatere organizată cu sprijinul Asociaţiei Ortodoxe pentru o Lume Nouă)
Invitaţi: jurnalişti, reprezentanţi ai Bisericii, profesori

VINERI, 19 OCTOMBRIE 2007
-17,00 - Lansarea cărţii „Despre problemele tinerilor” de Vasile Danion (Editura Agnos, 2007) Invitaţi: Răzvan Bucuroiu, Răzvan Codrescu
-17,30 - Editura Învierea -Timişoara *Lansarea volumelor „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale” a prof.dr. Ioan Evseev şi „Scara raiului” – ediţia a VI-a a Sf. Ioan Scărarul Invitat: conf.dr. Claudiu T. Arieşan –Universitatea de Vest din Timişoara
-17,45 - Vernisajul expoziţiei de icoane ale asist. univ. Alexandru Nicolau (Bucureşti) şi Maxim Andreea (Facultatea de Teologie Sibiu)
-„Sufletul nostru aude glasul îngerilor”- vernisajul expoziţiei de lucrări cu tematică religioasă realizate de copiii cu deficienţe de auz de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă nr.2 Sibiu
-18,00 - Masa rotundă cu tema „Icoana, între spiritualizare şi profanare”
Invitaţi: Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza, pr.prof.dr. Vasile Mihoc, Dan Puric, arhid.prof.dr. Ioan Ică jr., pr.consilier Constantin Necula

SÂMBĂTĂ, 20 OCTOMBRIE 2007
-11,00 - Întâlnire de lucru a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC)
-16,00 - Lansarea cărţii „Taina aceasta mare este” de pr. Teodor Cios (ediţia a 2-a)
-16,30 - Lansarea volumului «Robiţi de „fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului» de Cristian Şerban (Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007)
-17,00 - In memoriam Virgil Gheorghiu – preot şi scriitor (15 ani de la trecerea la cele veşnice) Invitaţi: pr. Neculoiu, Maria-Cornelia Ică, pr.prof.univ. dr. Mircea Păcurariu
-18,00 - „Pe Tine Doamne Te slăvesc…” – Recital coral susţinut de Corul de Cameră „Caedonia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu, dirijor: prof. Florin Soare
- Recital de poezie religioasă

DUMINICĂ, 21 OCTOMBRIE 2007
-09,00 - Participare la Sfânta Liturghie la Biserica din Galeş (atribuirea celui de-al doilea hram bisericii, „Sfântul Ioan din Galeş” -mărturisitor pentru dreapta credinţă)
-17,00 - FESTIVITATEA DE ÎNCHIDERE A TÂRGULUI ŞI DE PREMIERE A EDITURILOR

PROGRAM ZILNIC DE VIZITARE:
Joi: 10,00 – 20,00
Vineri: 10,00 – 20,00
Sâmbătă: 10,00 – 20,00
Duminică: 12,30 – 19,00

INTRAREA LIBERĂ

————————

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR) este unica manifestare de profil din România şi este organizat de Asociaţia SCRIPTUS din Sibiu în fiecare an în luna octombrie, pe parcursul a patru zile. În cursul serilor au loc mese rotunde, dezbateri, concerte corale, care întregesc oferta culturala ‘’scrisa”. Scopul acestei ample acţiuni este acela de a facilita tinerilor şi publicului redescoperirea spiritualităţii creştine şi a tradiţiilor româneşti prin intermediul cărţii duhovniceşti ziditoare de suflet. De-a lungul celor şapte ediţii ce au avut loc, TNCRR s-a bucurat de un interes deosebit din partea publicului, înscriindu-se ca o manifestare de prestigiu în domeniul cărţii religioase. A devenit practic o frumoasă tradiţie organizarea la Sibiu a acestui Târg Naţional de Carte şi Revistă Religioasă.
Aflat în acest an la cea de-a VIII-a ediţie, TNCRR reuneşte circa 30 de edituri, aparţinând diferitelor confesiuni religioase ce coexistă pe teritoriul României şi care vor prezenta la Sibiu cele mai recente apariţii editoriale din domeniul religios.

Asociaţia SCRIPTUS - as_scriptus@yahoo.com - www.scriptus.ro

urmariti si blogul lui Laurentiu Dumitru pe www.laurentiudumitru.ro

Scrisoare de sustinere pentru revista Varste si trepte

Lucrez de aproape 15 ani - pe langa preocuparile mele direct legate de profesia de baza (formator de formatori în cultura si educatie, cadru didactic de stiinte sociale si filosofie) -, în domeniul revistelor „specializate“ – termen uzitat nu atat pentru publicatiile „de specialitate“, adica acele mijloace de comunicare in – intre grupuri restrânse (stiintifice, teologice, filosofice, tehnologice, academice, universitare etc.) de specialisti, ci mai curand pentru reviste a caror tematica este transmisa si catre publicul larg, popularizand deci activitatea comunitatilor in cauza, deschizand accesul la aceasta catre „mase“ mari de persoane, la informatia, repet, „specializata“. Desi am ocupat si posturi de redactor (sau posturi manageriale indirect implicate in conceperea si coordonarea proiectelor în ansamblul acestora, ca de pilda director de imagine, de publicitate, manager cultural sau de marketing), in cea mai mare masura am fost – sunt si în prezent – editor (coordonator) de asemenea reviste „specializate“.
Dintre acestea, unele foarte complexe prin natura lor, dar mai ales generatoare de probleme din cauza cererii reduse pe piata, a beneficiilor mici obtinute din vanzari, deci unele „neprofitabile“, sunt revistele de cultura. Iar intre revistele de cultura, exista o subcategorie extrem de defavorizata, in foarte multe privinte, si anume revistele de cultura la sate. „Exista“ este impropriu spus, sunt numai ca posibilitate – caci în Romania aproape lipsesc.
Nu este cazul sa aduc în discutie aici conceptul de cultura – presupun insa ca suntem, majoritatea celor care activam in acest domeniu, de acord asupra faptului ca, in mediul rural, cultura trebuie sa insemne, in primul rand, folclor („cultura populara“) si folcloristica, etnografie si etnologie, istorie si arheologie, limba romana si literatura, religie si teologie, arta populara si estetica acesteia s.a. Toate acestea se intrepatrund, se suprapun pe alocuri, sunt delimitate greu si fluctuant, valorizarea principiilor si promovarea anumitor modele determina uneori confuzie, tensiuni, dispute, dar si nepasare, abandon, blocaje de comunicare, permisivitate la manipulare si alte fenomene negative.
Cu toate ca, in societatea rurala contemporana, impactul mass-media audio-vizuale asupra culturii populare (prioritar orale) este mai mare decat cel al presei scrise si cartii, nevoia omului de la sat de a regandi, retine si reevalua informatia inainte de a o integra face ca aparitia de reviste „specializate“ culturale sa fie necesara si sa ajute fundamental cartea de invatatura. Nu si suficienta (un post de radio i-ar completa in mod fericit eficienta, un site pe Internet – cu pagini web dedicate, cu forumuri de discutie, i-ar extinde targetul etc.), dar in mod cert necesara.
Este o idee preconceputa – si falsa, in acelasi timp – aceea ca publicatiile de cultura nu sunt „profitabile“. Ele nici nu presupun costuri atat de mari precum se considera de catre necunoscatori si au un insemnat rost (in)formativ, aduc beneficii majore (cu mult mai mari decât cheltuielile) pe termen mediu si lung, odata cu crearea de ceea ce economistii numesc „capital uman“, resurse umane si profesionale din ce în ce mai bine pregatite, „capabilitati“ numeroase si deosebite, performante – ce, în timp, se vor regasi si în producerea de plusvaloare...
In al doilea rand, reprezinta un important mijloc de atragere de investitori, sponsori (nu numai pentru cultura) si publicitari, fonduri, sunt un „instrument“ de promovare a imaginii, de orientare a strategiilor de dezvoltare si de contracarare a fenomenelor negative mentionate mai sus. Sunt repere in situatii de criza sau de dezechilibre mai putin grave si de reconturare si reafirmare a identitatii noastre. Iar viata din satele romanesti nu (mai) dispune, din nefericire, de publicatii reprezentative în acest sens.
Initiativa unui grup de tineri – indrumati de cativa intelectuali din partea locului – din Valea Marului, judetul Galati, de a infiinta o revista de cultura locala, pe langa viitorul asezamant cultural al comunei, este intrutotul laudabila. Implicarea guvernamentala si a Primariei valmarene va face ca nu numai transpunerea in fapt a ideii lor frumoase, ci si difuzarea mesajului lor sa fie bine receptate, iar exemplul lor sa fie urmat si in alte zone ale tarii.
Societatea comerciala al carei director executiv sunt – SC «PERPESSICIUS» SRL BUCURESTI - recomanda cu toata increderea proiectul propus ca fiind unul viabil, oferindu-le valmarenilor, totodata, sprijin in derularea optima a acestuia, atat prin consultanta, cat si prin serviciile noastre: editare-redactie, design si dtp, prelucrare de imagine, pre-press si tipar, arhivare foto, marketing si vanzari, relatii publice si publicitate, difuzare, programare si administrare web, organizare participare la evenimente (targuri, expozitii, conferinte, simpozioane etc.), conceptie si productie publicitara, amenajare standuri expozitionale, service calculatoare si periferice, calibrare aparate si echipamente etc.
Suntem de acord sa le reprezentam valmarenilor interesele pentru ca echipa care se ocupa de proiect este formata din oameni cu o rara integritate morala si profesionala, care au nu numai intentii bune, ci si puterea de a le duce pana la capat cu succes.
Sorina Dascalu
Asociat-director executiv

Satul romanesc - Eternitate prin cultura

Cativa tineri inimosi din satul natal al criticului si istoricului literar Marcel Crihana – directorul general al Editurii Perpessicius din Bucuresti - au lansat recent ideea unui proiect de restructurare valorica a culturii locale - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Sustinem aceasta frumoasa si interesanta initiativa, se intelege, cu toata bucuria – si va rugam sa ne trimiteti la redactie mesaje despre reconstructia asezamintelor culturale (camine, case cultura etc.) din mediul rural sau, pur si simplu, sa ne povestiti ce se intampla, in aceasta directie, in zona unde locuiti dv – sau unde va sunt “radacinile”… Daca si dv considerati ca este o idee salutara si ca asemenea demersuri sunt necesare, ca merita urmate... Multumim.