Acum un an, am petrecut, în 6 aprilie, ultima dimineaţă cu tatăl meu. Era în Săptămîna Luminată şi mă bucuram că a mai fost alături de noi pentru Sărbătorile Pascale...
Cu puţină vreme înainte să plece definitiv, îi priveam adesea chipul brăzdat adînc de suferinţă, chinuit zadarnic de cîte un surîs - sau, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie surîs cînd ne întîlneam, iar el îmi spunea: “Nu te mai uita la mine cu atîta milă, nu te suport...”. Iar eu îi răspundeam, invariabil: “Eu mă uit cu milă la tine?! Stai să vezi cum mă uit la mine...” Zîmbea, totuşi. “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima... Crezi că eu mă suport??” Devenise un fel de ritual: să-mi spună asta, să-i spun asta...
Am fost la Valea Mărului. Vălmărenii au dat numele lui străzii pe care a locuit cîndva, cu 30 ani în urmă. Recent, au apărut primele cărţi de identitate care îi poartă numele. Sună ciudat, dar acum se poate spune că tata este un drum, o cale... :)
Sorina Crihană-Dascălu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu