Interviurile Paradox

"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana
Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.

(re)lansarea revistei Varste si trepte

Reporter: Se întâmplă mai rar ca un specialist cu experienţă în comunicare şi media din Bucureşti să meargă în provincie pentru a se întâlni cu „amatori“ în presă, deci cu persoane care nu se ocupă cu publicistica profesional sau care abia debutează în domeniu. Cine sau ce te aduce - cu adevărat - la Valea Mărului şi în redacţia revistei Vârste şi trepte?

Sorina Crihană-Dascălu: Este o falsă idee cea pe care ai avansat-o! Sunt foarte multe tipuri de personalităţi din media care „încalcă regula“ conturată de tine (de fapt aceasta nu există pentru cei la care ne referim). Două din acestea cred că sunt mai uşor de remarcat: tipul oamenilor care stabilesc acest gen de relaţie prioritar în scopul sporirii „capitalului“ lor de imagine şi, altul, poate că al celor mai numeroşi, al celor care îşi ajută semenii din considerente sufleteşti şi spirituale.

R.: Faci parte din vreuna din aceste categorii?

S.C.D.: Da şi nu. Da, pentru că, deşi nu urmăresc „deliberat“ să las pretutindeni o impresie bună „construindu-mi“ o imagine pozitivă, atunci când se întâmplă astfel, fără voia mea, nu pot să refuz contribuţia sinceră a celor din jur la modul cum sunt primită între ei şi la cum este receptată activitatea mea - dimpotrivă, mă bucur şi încerc să le fiu recunoscătoare. Sunt un om obişnuit. Dacă prima dată când mă aflu undeva nu mă preocupă aproape deloc „capitalul“ de imagine, cum am spus, atunci când simt că acesta mi-a fost creat de către ceilalţi cu deschidere şi prietenie, mă întorc cu plăcere lângă ei. Nu pot fi indiferentă la cum mă văd şi să nu mă întreb de ce au o asemenea „percepţie“ a cine sunt şi ce reprezint.

Da, şi pentru al doilea tip de care am vorbit - fiindcă, de mulţi ani - sau poate dintotdeauna, dar fără să-mi dau seama -, nu pot să realizez nimic dacă nu există în ceea ce am de făcut aceste componente: sufletească şi spirituală. Apoi, apropo de veridicitate, cred că un adevăr desprins din viaţă este că un om de cultură, cu cât devine mai „profesionist“ - îi spui tu - cu atât „coboară“ mai ades în „cetate“, este mai apropiat celorlalţi şi vine în întâmpinarea lor, „împărtăşindu-şi“ cu ei valorile şi principiile.

R.: Şi nu, de ce?

S.C.D.: Nu, pentru că nu mă consider un „specialist cu experienţă“ în comunicare, PR şi media. Sunt în mare măsură formată în acest domeniu, dar experienţa mea profesională este încă insuficientă (pe nivel fundamental). Din fericire, nu am „îmbătrânit“ - mai am şansa, sper adică, să „cresc“.

Nu, şi deoarece obiectivele, idealurile şi criteriile de evaluare sufleteşti-spirituale au nevoie de o reciprocitate între cei implicaţi în împlinirea acestora. Nu este îndeajuns să-i admiri pe oamenii de care ai nevoie. Sau să le recunoşti talentul. Nici măcar, să zicem, să-i iubeşti. Este necesar să lucrezi - să „pui la lucru“, şi tu, tot ce ai mai bun - alături de ei, să te străduieşti, să faci chiar mici sacrificii, să renunţi la tine pentru ceea ce aveţi în comun. Dacă nu e aşa, nici eu nu sunt acolo...

R.: Şi ai găsit această reciprocitate la Valea Mărului, respectiv la Vârste şi trepte?

S.C.D.: Valea Mărului şi Vârste şi trepte fac parte dintr-o chestiune particulară, la care voi reveni pentru a-ţi răspunde la întrebarea „cine sau ce“ m-a adus aici. Voiam să spun că, deşi sunt un om „cu mult suflet“ (şi, îmi îngădui să mărturisesc, „cu oarece spirit“!...), nu mai am 20 de ani, nu mai „umblu cu inima în palmă“, cu „lacrimi în priviri“, nici nu-mi mai irosesc mintea pe oriunde mă poartă meseria într-un moment sau altul. Dacă nu găsesc rezonanţa cuvenită, rareori, de fapt numai ca excepţie, insist să conving pe cineva că nu-şi prea cunoaşte rostul pe lume, şi-a abandonat calea, vocaţia sau că nici cu înţelegerea sensurilor nu stă prea bine... Nu fac „misionarism“.

R.: Această atitudine nu intră în opoziţie cu normele presei creştine, de care eşti atât de ataşată?

S.C.D.: Nu. Canalele mediatice ortodoxe fac misiune, nu misionarism, nu propagandă pentru o ideologie. Publicul acestora este liber să aleagă, nu manipulat sau persuadat cu orice preţ.

R.: Printre altele, eşti şi psiholog. Nu vezi în jur numai „cazuri“ de analizat şi „tratat“?

S.C.D.: Nici gând. Fac apel la pregătirea mea în acest sens numai dacă îmi este cerută intervenţia şi, în ultima vreme, aproape exclusiv dacă îmi este solicitat sprijinul de către cei dragi. Cred că e agresiv gratuit şi de prost gust, ca să mă exprim elegant, să-i cunoşti „metodic“ neîncetat pe cei din jur, să teoretizezi asupra vieţii lor continuu, ca şi cum i-ai studia, le-ai pune în permanenţă sub lupă intimitatea, i-ai diseca şi le-ai sorta „bucăţile“ în „cutiuţe“ cu etichete... Sutele de psihologi „scoşi pe bandă“ de facultăţile noastre de azi abuzează de această calitate a lor - din dorinţa de putere, de control asupra uriaşei forţe care este psihicul individual sau psihismul social, ajung de fapt vulnerabili... Dar ne-am abătut de la subiectul nostru...

R.: Da. Valea Mărului.

S.C.D.: Satul natal al tatălui meu, profesorul univ.dr. Marcel Crihană. Indirect, părinţii mei m-au „trimis“ din nou aici. Dar în primul rând îi datorez prezenţa mea printre vălmăreni lui Virgil Doca, viceprimarul lor şi, de departe, un lider charismatic, probabil şi în politică, dar mai ales în cultura locală.

R.: Sunteţi prieteni?

S.C.D.: Da, desigur. Dar acest aspect nu este important aici. Perspectiva sugerată de tine i-ar diminua meritele şi nu ar fi drept. Iniţiativele privind proiectul unui aşezământ cultural în comună şi pe acela al revistei pe care tocmai o lansăm îi aparţin în întregime. Iar ceilalţi coordonatori sunt, de asemenea, vălmăreni. Sunt reuşitele lor.

R.: Deci nu ai venit din prietenie?

S.C.D.: Nu, fireşte. Dar am rămas în echipă şi din prietenie.

R.: De ce „probabil“ este un lider politic al vălmărenilor? Nu eşti sigură?

S.C.D.: Nu. Dacă în cultură şi presă este nevoie de acea reciprocitate pe care o menţionam, la bine şi la greu, în politică e şi mai „rău“. Oamenii din comunitatea pe care îţi şi le propui să o administrezi trebuie nu numai să-ţi răspundă prin implicare şi să te accepte să-i îndrumi, ci trebuie mai cu seamă să nu se şi să nu te lase „baltă“ în faţa obstacolelor, cum îi place lui să-şi laude consătenii („vălmărenii mei nu mă lasă niciodată la greu“). Este foarte frumos şi atractiv să scrii, să te documentezi, să creezi, să faci artă etc. E minunat să împarţi cu toţi bucuriile, sărbătorile, distracţia... E ca şi cum ai merge numai la botezuri, cununii şi aniversări fericite. Dar piatra de temelie în politică este spiritul civic în depăşirea dificultăţilor, crizelor, conflictelor, tensiunilor, în raportarea la rateuri etc.

R.: Şi care este incertitudinea ta?

S.C.D.: Obiectiv privind lucrurile... Virgil este viceprimar de vreo 7 ani, dacă am reţinut corect. Este tânăr, entuziast, deştept, integru, are foarte multe de oferit vălmărenilor. Este fără nici o îndoială „conducătorul“ cel mai potrivit pentru specificul lor. Dar ca lider politic, greşeşte prin prea multă generozitate. Nu este deocamdată grav, dar se poate agrava. Vrea să le dăruiască totul, să rezolve toate problemele de unul singur, să-i suplinească în tot ce poate, să-i „menajeze“ faţă de griji... În acest fel, oamenii asistă ca la un spectacol - superb, de altfel - şi nu-şi dau seama ce se întâmplă în „culise“. Nu mă miră că majoritatea nu ştiu, de atâţia ani, cine a avut cuvântul hotărâtor, credinţa că se pot transpune în practică şi tăria de a duce până la capăt idei şi proiecte realmente vitale existenţei şi dezvoltării comunei lor. Ce ştiu sigur acum, după ce colaborăm de câteva luni, este că intenţiile lui nu sunt de a-i determina la „dependenţă“ de el şi deciziile lui - doar li se dedică fără să aştepte nimic în schimb. De aceea nu sunt sigură de „flerul“ lui în opţiunile managementului politic. Mă tem că se lasă „exploatat“ şi îşi asumă o răspundere ce-l depăşeşte. O consecinţă interesantă (dar tristă uneori) este, din păcate, că în prim plan trec alte chipuri (măşti, le denumesc eu) - de obicei, reuşitele sunt arogate ca merite ale acestora, iar eşecurile îi sunt atribuite lui.

Reamintesc că la Vârste şi trepte am asigurat numai un modest suport în consultanţă, din „ascultare“ iniţial - de tatăl meu, care este fondatorul publicaţiei (de la începutul anilor 70). Dincolo de asta, este revista lui Virgil Doca - pentru vălmăreni. Depinde de el cum va deveni o revistă a vălmărenilor (nu doar pentru ei, nu doar dăruită lor...). Eu am încredere deplină (în el) că va fi bine.

R.: Este necesară o revistă de cultură în mediul rural?

S.C.D.: Viaţa culturală de la sate este deficitar mediatizată. Iar cel mai eficient mijloc de promovare a acesteia, cu mare impact, este un canal de comunicare „în masă“ local. Şi, mai mult, revista este, prin natura ei, cultură.

R.: Mulţumesc. Un gând pentru gălăţeni?

S.C.D.: Să citească ziarul Stres! Am avut multe surprize incitante răsfoind cele mai recente numere! Şi eu îţi mulţumesc.