Despre pierderea capului celui mai puternic

Sorina Crihană-Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Un gind pios

S-a stins din viata colegul si prietenul nostru, poetul si prozatorul
Gh. Duta-Miclosanu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, intr-un codru, linga izvoare, pe muntii racorosi pe care i-a iubit atit de frumos, din fascinantele lui povesti vinatoresti...
Membrii cenaclului Perpessicius si ai redactiei revistei Paradox

Regasirea radacinilor noastre

Frumoasele motto-uri alese de Florica Gh. Ceapoiu pentru fiecare sectiune a volumului Dintr-un timp al regasirii, toate desprinse din Eclesiast, arata destul de explicit ca dincolo de poeziile sale sta un sens dat de raportarea autoarei la divinitate si traditie. Ar fi interesant de analizat optiunea pentru un fragment de text sau altul, insa nu am vrea sa oferim cititorului o interpretare ce ar putea sa-i restranga orizontul de asteptari limitandu-i receptarea, cel putin la prima lectura. Vom semnala, numai, cateva elemente de mare forta expresiva, atat prin ele insesi, cat si in relatie unele cu celelalte. Astfel, se poate constata preferinta, usor romantica probabil, dar si cu accente de factura simbolista, pe alocuri, a poetei pentru motivele floral-vegetale, in primul rand rasura, trandafirii si floarea de maslin. Daca prima este salbatica si „libera“, aparent fragila, dar „aparandu-se“ de rau cu o multime de spini marunti si ascutiti, rozele sunt nobile, „pretioase“ si „cultivate“, desprinse direct din Soare, cu ghimpi mai puternici decat ai „rudei sarace“, rasura, ghimpi care il provoaca pe privitor (sau pe calator!) sa rupa floarea, sfidandu-i impotrivirea expusa cu superioritate si rafinament. In fine, floarea de maslin, de o puritate si o gingasie care contrasteaza cu „modestul“ fruct, atat de hranitor intr-un mediu ostil si arid, sugereaza acceptarea fara revolta (dar nu fara suferinta) a propriului destin, a propriei conditii, de a darui totul si a nu cere nimic in schimb. Acest arbust „umil“ incearca, prin „intermedierea“ asigurata in mod exemplar de curatia si frumusetea florii, sa se ridice de fapt pana la Cer, unindu-si - in conceptia promotorilor intoarcerii la natura, la simplicitatea in care este revelat Dumnezeu -, mesajul spiritual cu al Acestuia.

Floarea de rasura o intalnim la Goethe, dar e diferita de cea surprinsa in versurile Floricai Gh. Ceapoiu (si in pictura lui Nicolae Grigorescu), adica e purpurie, rosie, „zbatandu-se“ de durere si indignare, impotriva flacaului crud si impulsiv, care, indragostit, trece peste orice si o ia cu el contra vointei acesteia. Iata cum scrie autoarea noastra in cartea de fata: „Fecioara-ntre spini ne parea/ Sfioasa rasura-n gradina,/ Iar ochiul de pictor vedea/ Cum Luna spre roza se-nclina.// Un suflet senin o iubea,/ Voind la icoana s-o tina -/ ªi sfanta si dalba era/ A lumii suava regina.// Nectar auriu de la Stea,/ In veacuri ravnit de-o albina,/ Spre panza incet picura,/ Dar floarea,-n cereasca lumina,/ Fecioara-ntre sfinti ne parea.“ (Un rondel macedonskian, pag. 40) Daca nu am avea si noi, ca majoritatea criticilor „de meserie“, o admiratie deosebita pentru Goethe, am afirma - exagerand un pic, dar fara a gresi - ca poemul Floricai Gh. Ceapoiu e la fel de bun ca Floarea de rasura, insa ceva mai frumos...

Nu insistam asupra trandafirilor. Exista o traducere a lui Perpessicius la Trandafirii in vijelie de Rémy de Gourmont, care poate ar merita recitita in scopul obtinerii unei priviri nuantate asupra a ceea ce au in comun florile folosite ca simboluri (aici, demnitatea si darzenia in fata mortii). Va lasam insa pe dv sa o faceti.

Floarea de maslin, de obicei sugerand pacea, linistea, resemnarea, in Dintr-un timp al regasirii este martora si partasa la cumplitul moment al rugaciunii lui Iisus Hristos in Gradina Ghetsimani. Poemul este exceptional si nu are nimic din duritatea si ravasirea scrierii cu acelasi subiect a lui Voiculescu. La acesta, maslinii - nici vorba de floare! - ar fi „dorit“, si ei, sa nu fie langa Mantuitor cand primeste „paharul“: „Deasupra fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii...“ (In Gradina Ghetsemani). In Floarea de Maslin: „Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea sub bolta-nlacrimata,/ Gradina Ghetsimani niciodata/ Nu-si mai aflase astfel de suspin.// Era amar paharul cu pelin,/ Dar vina se cerea rascumparata,/ Simtea durerea Floarea de Maslin/ ªi se frangea pe coasta-nsangerata.// Sa mantuiasca sufletul deplin/ De noaptea ce-l cuprinde ca o pata,/ A fost aleasa-n geamatul divin/ O tinerete pururi ne-ntinata... -/ Simtea durerea Floarea de Maslin.“ (pag. 48)

Asadar, prin cele trei elemente-simbol (dar si altele: copacii, renasterea din primavara, samburii si sevele, gradina, crinii, castanii, salcamii, ciresii, frunza etc., si numeroase de alte tipuri: lumina, lacrima, tacerea, vantul, ingerul etc.), Florica Gh. Ceapoiu isi exprima circular ideea centrala: regasirea originii, a radacinilor noastre sacre, a caii rostuite de acestea, recunoasterea de sine in principiile fundamentale redescoperite si reafirmarea acestora, „imbogatite“ si transfigurate cu acel ceva unic, specific, care ne apartine fiecaruia si ne reprezinta intre semeni. Autoarea scrie cu talent si o tehnica tot mai bine stapanita, atat sonete, rondeluri, triolete, cat si poezie fara forma fixa. Va recomandam cu bucurie si caldura sa parcurgeti intregul volum - este, fara indoiala, o noua reusita editoriala.

Marcel Crihana

Iubirea trandafirilor: intre duiosia petalelor de roza

si durerea tulpinii purtand spinii

Victoria-Elena Milescu este mai curand poeta decat prozatoare sau eseista. Prin urmare, chiar si atunci cand scrie texte precum cele din volumul de fata, se foloseste mai mult de mijloacele de expresie specifice creatiei lirice. Proza ei este incarcata de metafore, iar enunturile au un ritm aproape cantabil. Amintirile si povestile ii sunt ca o scriitura in vers alb, iar eseurile, romantate toate, se adreseaza in primul rand sentimentului profund, „inimii“ si abia apoi ideii, gandului, mintii. Citez: „Eu sunt natura in bratele tandre ale spiritului, sunt penumbra in imbratisarea luminii cu intunericul, sunt jocul dureros al fericirii vietii in esenta ei, sunt hotarul dintre anotimpuri. Sunt iubire, frumusete, sunt bucurie si tristete, sunt lacrimi si dor, sunt amintirile ce in rastimpuri mor./ Eu? Sunt vraja trairii si resemnarea in fata trecerii, sunt balul tineretii, sunt vuietul marii si visul de pe coama muntelui. Sunt apa ce scalda interiorul insetat, sunt blanda batranete cu gandul posesiv al renasterii. Sunt cupa beatitudinii intr-o clipa de adevar, sunt efemerul ridicat o secunda in eternitate, sunt miracolul din sfanta inchinare. (Cine sunt eu?)“

Iubirea trandafirului este a patra aparitie semnata de aceeasi autoare la Editura Perpessicius, intr-o perioada relativ scurta (cam un an), dupa ªoapte si fiori, Ecoul, o speranta si Blanda taina a-ndurarii, superba antologie de poeme dedicate mamei. Aceasta colaborare frumoasa - si de acum statornica - se datoreaza, in mare masura, deciziei Sorinei Crihana-Dascalu de a pune in valoare, intr-o noua lumina, reusitele prezentelor feminine din cadrul cenaclurilor noastre si din paginile revistelor de cultura Paradox si Varste si trepte. Ei bine, alaturi de Florica Gh. Ceapoiu, Adina Enachescu, Maria Niculescu si altele, de la Bucuresti si Ramnicu-Valcea, Maria Gafton si Speranta Miron, de la Valea Marului si Galati, Victoria-Elena Milescu este reprezentativa, fara indoiala, pentru „pleiada“ de doamne ale condeiului din redactia noastra, un exemplu de feminitate si rafinament in literatura de azi.

O legenda persana, care poate ca sta la baza superbului mit universal al „pasarii-spin“, povesteste cum, la origini, trandafirul era numai alb si atat de pur incat nici o vietate nu indraznea sa se apropie de el. Dar, intr-o zi, o privighetoare

s-a indragostit de minunata floare. Curajoasa, si-a dorit mai presus de orice sa o cuprinda cu aripile, sa se stranga intre crengutele adorate - si, atunci, „imbratisarea“ a facut ca spinii sa-i strapunga pasarii inima si sa coloreze in rosu sangeriu petalele imaculate. Intregul Univers s-a cutremurat de soarta pasarii. Nimeni nu s-a intrebat insa ce a simtit, pentru pretul platit, trandafirul. Cat despre celalalt mit amintit, mult mai elevat, se spune ca exista o pasarica - una „cenusie si usor de trecut cu vederea“ (probabil tot o privighetoare!), „muta“ intreaga viata (asemenea lebedei, desigur!) si care, inainte de a muri, se arunca in spinii ascutiti ai unui rug de trandafiri (poate rasura...) si, in timp ce acestia o ucid, ea canta dumnezeieste. Un cantec unic si nobil, in care pasare si floare, dragoste si durere, viata si moarte se confunda. Sublim, fara indoiala, acesta este dat si de suferinta trandafirului care poarta spinii. Nu numai pasarea o iubeste pe floare, ci si floarea o iubeste pe pasare, ajutand-o sa-si ridice pana la ceruri cantecul sfant. De aceea, avem de-a face cu „pasarea-spin“. Nu vrem sa „increstinam“ legendele „pagane“ si, in consecinta, nu vom face nici o referire la coroana de spini a martiriului hristic sau la calitatea Fecioarei Maria de „Rosa Mystica“, dupa cum o numesc catolicii sau Paradisul lui Dante. De altfel, nici autoarea volumului de fata, de aceasta data, nu a scris in registru religios. Victoria-Elena Milescu, dupa ce il incanta cu duiosie pe trandafir, „de noapte-buna“, cu cateva dintre istorioarele celebre ale lumii avandu-l ca protagonist chiar pe el, leaga simbolul rozei, aici, de iubirea materna, relatia ei cu fiica si nepoata, stabilite in alta tara, pe de o parte si, pe de alta, de o semnificatie mai putin cunoscuta a trandafirului, aceea a confidentialitatii, a impartasirii unui mister sau a unei taine. Floarea, uscandu-se de dor, devine pentru o vreme prietenul drag al scriitoarei, din ce in ce mai drag, mai apropiat, ascultandu-i marturisirile si daruindu-i, fie si cateva clipe, o „oaza“ de liniste si tandrete necesare. „Secretul“ lor consta in teama ca instrainarea ei ca sotie, mama si bunica ar putea fi urmata de o singuratate a scriitoarei.

Caci, in fine, delicatul trandafir al Victoriei-Elena Milescu mai reprezinta si cartile semnate de catre aceasta. Cum notam deja, si cum sustine si editoarea, Sorina Crihana-Dascalu, ea este mai curand poeta - deci se raporteaza la foile de hartie ca la niste petale suave sau frunze fragede in primavara, a caror atingere mangaietoare o infioara, o sensibilizeaza, dar o si intristeaza. Asa cum nu-i vine sa creada ca pana si rozele mor, ea nu poate sa inteleaga de ce cartile, inchise in rafturi intunecate ale unor biblioteci uitate, „pier“ ca si cum nu ar fi existat niciodata. Este dezolant ca „Regina Florilor“ se ofileste, dar este sfasietor ca o opera ramane nepublicata sau este ignorata si distrusa.

Nu cunosc conjunctura in care a fost finalizata Iubirea trandafirului - povestirea, nu intreaga carte -, dar este cert ca autoarea a scris-o ca si cum ar fi ultima, de aceea poate ca are o incarcatura si afectiva, si spirituala, atat de mare. Este un cant de lebada (cu toate ca Victoria-Elena Milescu a creat multe alte pagini de valoare cel putin egala, daca nu mai bune!) sau un tril al „pasarii-spin“, ori al privighetorii indragostite - de dragoste, de viata -, care a facut posibila aparitia trandafirului rosu. Sunt multe alte mesaje - de sentiment si intelepciune - pe care le transmit scrierile volumului - dar ii lasam cititorului placerea descifrarii acestora. O felicitam pe autoare si speram, din tot sufletul, ca va veni curand la editura noastra cu o noua carte.

Marcel Crihana

Până după vacanţă...

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.


Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.



Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).


Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

Despre „paternitatea“ ideilor

Sorina Crihană-Dascălu

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...

Despre integrarea europeană

În inima „bătrânului continent“

Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi

Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.