duminică, 12 decembrie 2010
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Beduinul atomic
La Editura Perpessicius, a apărut, în seria de proză poliţistă dedicată Rodicăi Ojog-Braşoveanu, cartea Beduinul atomic de Şerban Mărgineanu.
Se află sub tipar: Urma sângelui întunecat de acelaşi autor.
Adela
Dacă, în prima carte poliţistă din seria deschisă de Şerban Mărgineanu, “şansa” la redresare valorică a comunităţii prezentate era câinele, Sasha, în volumul de faţă, avem o fată... Adela, nume provenit din limba germană, de la “adal”, nobil adică, prin urmare o fiinţă de esenţă preţioasă, nobilă aşadar, pe care o întâlnim pentru prima dată “împiedicându-se” - în puţinele ei clipe de libertate “furată” -, de un... câine. Alt câine. Unul prin intermediul căruia este exploatată credulitatea oamenilor, a femeilor îndeosebi, în scopul unui “război sfânt”, o “cauză” ce merită orice fel de sacrificii, conflict în care intră şi Adela, fără să vrea, în numele iubirii. Un câine, deci, care se adapta uşor, putea să fie învăţat aproape orice (şi aici seamănă cu Sasha), “de o culoare nedefinită”, o rasă aproape necunoscută şi neomologată în Europa. Cam la fel de “ştearsă”, docilă şi capabilă de performanţe este şi fata. “Adela semăna cu soldaţii anonimi pe care domnul colonel îi văzuse prin nesfârşitele garnizoane străbătute în lunga sa carieră militară”. Ea va lupta contra “beduinului atomic”: două lumi atât de diferite şi aproape incomunicabile! Aparent, pierde: este părăsită, iar Ehud Billah o ia de la capăt, cu alte şi alte “păgâne lăsate de capul lor”. În realitate, nu este înfrântă: îşi depăşeşte propriile limite, rămâne însărcinată, perpetuează şansa, transformă “crezul” de “jahada” în simplă atracţie (sexuală şi vag sentimentală) pentru o femeie. Celălalt “soldat anonim” (autorul îl numeşte astfel şi pe el) este înfrânt. Şi personajul principal, Prostituata (prezentată sub mai multe chipuri), este învinsă. Merită să urmăriţi în ce fel se regăseşte acest cuplu (Adela-Ehud) în toţi ceilalţi protagonişti. Cred că putem vorbi, în acest sens, de încă o reuşită a lui Şerban.
Cu al doilea volum, am descoperit că există şi o calitate pe care, la primul, nu o conştientizam: indiferent dacă sunt pozitive sau negative, autorul poate să facă personajele să ne fie simpatice; deseori, citind, le zâmbeşti fără să vrei şi, apoi, aştepţi cu un soi de curiozitate uşor nerăbdătoare, să vezi ce au mai făcut, cum au evoluat, ce au mai spus. Chiar dacă sunt “rele”, nu le poţi uita, dar nu din cauza atitudinii moral-judicative contra lor, intrigii sau gândului neplăcut că sunt desprinse din viaţă, ci datorită acestei simpatii instalate de la primele rânduri ce au legătură cu ele.
Îl felicit şi sper să continue. (S.C.D.)
Se află sub tipar: Urma sângelui întunecat de acelaşi autor.
Adela
Dacă, în prima carte poliţistă din seria deschisă de Şerban Mărgineanu, “şansa” la redresare valorică a comunităţii prezentate era câinele, Sasha, în volumul de faţă, avem o fată... Adela, nume provenit din limba germană, de la “adal”, nobil adică, prin urmare o fiinţă de esenţă preţioasă, nobilă aşadar, pe care o întâlnim pentru prima dată “împiedicându-se” - în puţinele ei clipe de libertate “furată” -, de un... câine. Alt câine. Unul prin intermediul căruia este exploatată credulitatea oamenilor, a femeilor îndeosebi, în scopul unui “război sfânt”, o “cauză” ce merită orice fel de sacrificii, conflict în care intră şi Adela, fără să vrea, în numele iubirii. Un câine, deci, care se adapta uşor, putea să fie învăţat aproape orice (şi aici seamănă cu Sasha), “de o culoare nedefinită”, o rasă aproape necunoscută şi neomologată în Europa. Cam la fel de “ştearsă”, docilă şi capabilă de performanţe este şi fata. “Adela semăna cu soldaţii anonimi pe care domnul colonel îi văzuse prin nesfârşitele garnizoane străbătute în lunga sa carieră militară”. Ea va lupta contra “beduinului atomic”: două lumi atât de diferite şi aproape incomunicabile! Aparent, pierde: este părăsită, iar Ehud Billah o ia de la capăt, cu alte şi alte “păgâne lăsate de capul lor”. În realitate, nu este înfrântă: îşi depăşeşte propriile limite, rămâne însărcinată, perpetuează şansa, transformă “crezul” de “jahada” în simplă atracţie (sexuală şi vag sentimentală) pentru o femeie. Celălalt “soldat anonim” (autorul îl numeşte astfel şi pe el) este înfrânt. Şi personajul principal, Prostituata (prezentată sub mai multe chipuri), este învinsă. Merită să urmăriţi în ce fel se regăseşte acest cuplu (Adela-Ehud) în toţi ceilalţi protagonişti. Cred că putem vorbi, în acest sens, de încă o reuşită a lui Şerban.
Cu al doilea volum, am descoperit că există şi o calitate pe care, la primul, nu o conştientizam: indiferent dacă sunt pozitive sau negative, autorul poate să facă personajele să ne fie simpatice; deseori, citind, le zâmbeşti fără să vrei şi, apoi, aştepţi cu un soi de curiozitate uşor nerăbdătoare, să vezi ce au mai făcut, cum au evoluat, ce au mai spus. Chiar dacă sunt “rele”, nu le poţi uita, dar nu din cauza atitudinii moral-judicative contra lor, intrigii sau gândului neplăcut că sunt desprinse din viaţă, ci datorită acestei simpatii instalate de la primele rânduri ce au legătură cu ele.
Îl felicit şi sper să continue. (S.C.D.)
sâmbătă, 4 decembrie 2010
De Mos Nicolae...
La Targul de la Muzeul Taranului Roman, o multime de minunatii. Ploaie torentiala si rece. Dar... ceva-ceva lumina si caldura in suflete.
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae.
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae.
marți, 30 noiembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Despre Cartea de Onoare a cenaclului
Trebuie sa-i raspund, indirect, unuia dintre vizitatorii anonimi ai blogului. Cartea de Onoare a cenaclului nu contine poze (si nu am postat imagini de la biblioteca in loc de texte, desi pentru unii, care se uita numai pe poze si citesc numai titluri, ar fi mai bine!), ci citeva insemnari ale unor oameni de cultura care au trecut pe la atelierul de creatie Perpessicius in cei 38 ani de existenta. Si unde se pare ca se intimplau, in pofida neprieteniilor de diverse orientari, fapte CULTURALE si inainte de 1989.
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Intalnirea din 26 noiembrie
Vineri, 26 noiembrie 2010, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Filiala Dimitrie Cantemir, a avut loc întâlnirea lunară a atelierului de creaţie PERPESSICIUS din Bucureşti. Sorina Crihană-Dascălu a prezentat tema “Spiritul de asociere al oamenilor de cultură români. Uniuni, asociaţii, societăţi, cenacluri, ateliere culturale”. Apoi, Adela Crihană, Geo Călugăru, Dumitru Dumitrică, Sandu Ştefănescu ş.a. au discutat despre ce înseamnă, în particular, spiritul perpessician – sau perpessicianismul, cum îl denumea Marcel Crihană -, care a stat la baza existenţei cenaclului Perpessicius, Editurii Perpessicius şi revistelor de cultură Paradox şi Vârste şi Trepte. Sorina Crihană-Dascălu a redeschis pentru participanţi Cartea de onoare a cenaclului Perpessicius, înfiinţată de Marcel Crihană la împlinirea a 5 ani de atelier şi revistă, în 31 ianuarie 1977 (deci începuturile atelierului de creaţie Perpessicius sunt, de fapt, în 1972, nu în 2000), carte în care, cu 28 ani în urmă, a consemnat şi Dumitru D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, la 10 ani de activitate.
În a doua parte a întâlnirii, a fost lansat volumul de versuri şi proză scurtă Tatuajele unui misogin de Sandu Ştefănescu şi s-a discutat despre importanţa culturii tipografului în domeniul editării şi publicării de carte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)